Un om și un scriitor sensibil și complicat

Scriitorul Constantin Blănaru a onorat cu semnătura sa Paginile de Literatură și Artă „Crai nou” timp de aproape două decenii. Fie că mi le aducea din Suceava, fie că mi le trimitea de la Iași, Câmpulung Moldovenesc sau Alba Iulia, notele lui de lector ajungeau fără întârziere, la dimensiunile stabilite.

 

E drept că uneori erau urmate de reveniri, de corecturi, de intervenții, deoarece continua să se gândească la cărțile prezentate, să-și limpezească impresiile. Voia să fie cât mai exact, mai precis și, în același timp, să nu mâhnească, deoarece scria cu precădere despre autori-prieteni și despre scriitori pe care îi prețuia. Aceste cronici de carte au urmat interesantului și utilului „Dicționar de literatură contemporană” pe care l-a ținut o vreme în „Bucovina literară”. Nu știu de ce a renunțat la el, dar uneori astfel de colaborări se întrerup prin acumulare de motive sau brusc, prin schimbarea orientării sau prin capriciul conducerii. Acesta a fost cazul meu și nu l-aș pomeni, dacă dl Constantin Blănaru nu ar fi primit decizia noii echipe ca pe o lovitură personală. Și din solidaritate intelectuală, dar și dintr-un soi de cavalerism care îl caracteriza, a înțeles să-și exprime revolta la o întâlnire la Suceava a membrilor filialelor Uniunii Scriitorilor din Iași și din Bacău. A făcut-o într-un fel sincer și alambicat, care l-a mulțumit și nemulțumit deopotrivă. De fapt, așa era el. Și ca om, și ca scriitor, sensibil, complicat. Rezonând neașteptat la amintiri vechi, negative, umbrindu-se aparent fără motiv, dar și entuziasmându-se aparent inexplicabil. Dintre necunoscutele firii sale, îmi vine acum în memorie prietenia care l-a legat, în ciuda distanței, a diferențelor de temperament și de manieră romanescă, de Constantin T. Ciubotaru, prozatorul satiric de la Roșiorii de Vede (originar din Udești), căruia i-a fost cel mai fidel cititor și despre care, dată fiind și prolificitatea lui Constantin T. Ciubotaru, a scris cel mai mult. De altminteri, în ultimul mesaj, în care îmi mulțumea pentru urările de Sfinții Împărați Constantin și Elena, chiar despre noua sa carte îmi vorbea. A lui Constantin T. Ciubotariu, nu despre „Părăduiala dascălilor”, despre care păstrase o mare tăcere și care probabil chiar atunci pleca pe calea poștei din Alba Iulia, către mine și desigur spre prieteni și reviste. I-am răspuns, cu sentimentul surprizei și cu felicitările care fac atâta bine unui autor. Dar pentru că se întâmpla chiar pe 27 mai 2014, nu știu dacă a mai apucat să citească rândurile mele. În schimb eu, răsfoindu-i cartea, m-am întrebat dacă rememorările scriitorului avuseseră asupra omului un efect eliberator sau dimpotrivă. Țin minte că citindu-i ultimele rânduri, sfârșitul cu „o privire aproape spasmodică spre zările devorate de dinții hăurilor subpământene…”, am avut o strângere de inimă. Nu mult după aceea, a sunat telefonul și doamna Rozalia Blănaru, mi-a dat vestea încheierii neliniștitei sale vieți.