Unde nu e lege… e tocmeală !

Ne întâlnim aproape în fiecare zi cu nemulțumirile diverselor persoane particulare sau personalități în privința unor articole apărute în presă sau poziții ale unor posturi de radio și televiziune față de activitatea domniilor lor.

 

Nu puține sunt, din această cauză, procesele intentate ziariștilor și conducătorilor de instituții de presă în care acuzele principale sunt calomnia intenționată, insulta sau cel puțin informarea necontrolată. Este dificil pentru justiție orice astfel de proces, pentru că nu există o lege clară, aplicabilă unor astfel de situații. Niciuna care să privească presa tipărită. Cele două existente, o lege organică, de funcționare pentru societățile publice de radio și televiziune, și una a audiovizualului, care privesc doar acordarea dreptului la replică, nu acoperă situațiile procesuale. Ca urmare, majoritatea „proceselor de presă” se judecă după prevederile Codului penal, vestitele articole 205 și 206, implicând de cele mai multe ori sentințe deosebit de grave pentru cei care au greșit – cred eu, de cele mai multe ori, neintenționat. Se poate ajunge astfel la o autocenzură, inspirată de frică, ce nu poate avea cea mai bună influență asupra libertății reale a presei. Presa trebuie să fie o formă de asanare socială, economică, morală, un factor de informare dar și de formare a publicului. Altfel nu și-ar mai avea rostul. Practica judecătorilor, talentul avocaților, ca și trimiterea la soluții anterioare în cazuri similare, nu pot acoperi total niciun nou proces, chiar dacă are cauzalități asemănătoare, dar nu și motivații identice. Deci, nici soluții identice… Din 1994, cele două camere ale Parlamentului României au votat Recomandarea nr. 1003/1993 a Consiliului Europei, care prevede dreptul de informare „corectă”, dreptul la opinie al ziariștilor, respectul pentru adevăr, ca și obligativitatea dreptului la replică sau la rectificare pentru cei ce se consideră nedreptățiți de o instituție de presă și care pot dovedi că dreptatea este de partea lor. Dar este doar o recomandare. Nu are efectul legii. O recomandare de sorginte morală, un îndreptar etic pentru ziariști. Tot acolo se prevede „dreptul la propria imagine” a fiecărei persoane; prin persoană înțelegându-se în egală măsură și politicianul, și orice individ cu drepturi civile, și…, desigur, orice ziarist. De adevărul celor publicate răspund, conform practicii internaționale, dar și celei autohtone, în primul rând autorul și, alături de el, conducătorul instituției – fie el redactor-șef, editor sau director, în funcție de forma de organizare a publicației. Ni se mai recomandă să evităm cenzura, să nu scriem, sau să nu le pretindem să scrie subordonaților, împotriva propriilor convingeri, să nu facem discriminări etnice, religioase, sociale, împotriva diferitelor comunități constituite pe relații diverse, îngăduite de lege. Pe de altă parte, fiecare ziarist, când se angajează la o publicație, semnează un contract prin care își asumă punctele de vedere și politica editorială a instituției respective, devine deci solidar cu aceasta; în cazul ziarelor de partid, chiar cu principiile politice ale partidului-editor. Consimte liber. Se înțelege deci că va accepta cererile superiorilor ierarhici. Trebuie, însă, să respecte realitatea faptelor. Când este vorba de fapte. Dar când este vorba de opinii? Doar are dreptul la propria judecată, nu?! Prin legea fundamentală, pentru că în Constituție se spune: „cenzura de orice fel este interzisă”. Și se mai spune că „nicio publicație nu poate fi interzisă”. Iată câte recomandări și prevederi se suprapun sau se contrazic aparent. Care ar fi soluția? Ea este una singură, o lege a profesiunii de ziarist, un statut, nu o lege a presei, punitivă, din care s-ar putea înțelege că dintru început orice ziarist este un posibil infractor. Nu, este necesară o lege-cadru a profesiunii, așa cum există pentru medici sau avocați, pentru militari, pentru funcționarii publici etc. O lege care să prevadă clar cine poate fi ziarist (este astăzi o meserie deosebită de altele, cu specificul ei), ce drepturi are în timpul îndeplinirii profesiunii și, desigur, ce obligații are. Acest lucru nu împiedică pe nimeni să scrie, să publice, dar s-ar face odată pentru totdeauna diferența între ziarist și scriitorul întâmplător la ziar, între profesionistul responsabil și cel care nu-și câștigă pâinea din jurnalistică, ci o face ca un hobby. Astfel de diferențe există doar și între medic și vindecător, ba chiar între avocat și jurisconsult, dar și între judecător și procuror. Un asemenea proiect de lege, a profesiunii, încearcă Uniunea Ziariștilor Profesioniști să promoveze de mulți ani, imediat de după Revoluție. Din păcate, ne-am lovit de opoziție din partea unor parlamentari, responsabili din administrație, ba chiar și din partea unor colegi de breaslă. Unii se tem de prea multe drepturi pentru ziariști, alții de o posibilă limitare a libertății presei. Nici vorbă de așa ceva. Cei care se tem nu au citit proiectul. Se tem din principiu. Oare să fie numai atât? Mi-e frică și mie să merg mai departe cu presupunerea că ar fi și alte interese. Mă autocenzurez.