Și zicerile populare resimt nevoia de schimbare

Nu că s-ar primeni ele cine știe ce, dar se mai prefac – când li se pare că s-ar lovi mai bine – la configurație și la tâlc: prostul potrivit pe postul hărăzit. Și nu-ți aduce anul cât îți umflă fiscul, de-ți stă ceasul.

 

Sau se mai lungesc: ce ție nu-ți place fă-i altuia, că de-aia ai prieteni, iar ochii care se uită unde n-ar trebui nu se văd, întrucât cine caută găsește chiar ce n-ai ascuns, mai ales dacă e de la Gardă. Ori se cârpesc: unde nu-i lege e tocmeală, dar poate fi și unde e, câtă vreme baba arde și țara se piaptănă. Uneori o dau cotită (Frate, frate, dar votul e pe brânză), alteori o răsucesc (Cine piere nu mai cere), dacă nu cumva se combină ca tusea cu junghiul (nu m-am referit la vrabia care visează calici, nici la praznicul care tânjește după mălai), ca să vină mai la contemporan. În același scop, luăm de la unul și punem la altul, ca la votul uninominal personalizat cu persoană predestinată. De exemplu: Obrazul subțire, sărăcia omului, pentru că vorba lungă cu cheltuială se ține. Bate fierul până treci puntea și fă-te frate cu dracul cât e cald. Pisicuța cu clopoței zgârie rău, însă mâța blândă nu prinde șoricei. (Se știe: la omul sărac joacă șoarecii pe masă, deoarece, când pisica nu-i acasă, nici boii nu trag, boii ară și prostul trage nădejde, deșteptul promite și armăsarii mănâncă, cine se scoală de dimineață mâine fură și un bou, iar cine fură azi un ou departe ajunge.) Corb la corb parte-și face, dar cine-mparte nu-și scoate ochii. Calul de dar mult aduce, că vorba dulce nu se caută la dinți. Găina care cântă seara rămâne cu buricul nelegat, iar copilul cu multe moașe dimineața n-are ou. La pomul lăudat moare câinele de sete și la casa cu șapte fete să nu te duci cu sacul. Spune-mi cu cine te-nsoțești mai mult decât ți-e plapuma, dar nu te-ntinde ca să-ți spun cine ești. Dacă ochiul stăpânului nu prinde niciunul, cine fuge după doi iepuri îngrașă vita. Când hoțul neprins adevăr grăiește, gura păcătosului e negustor cinstit. Unde dai ce nu ți-e voia, nevoia te-nvață și unde crapă. Cine seamănă vânt e bucuria nebunilor, dar schimbarea domnilor culege furtună (nu și în cazul moțiunilor „Cioara din par” și „Vrabia de pe uluci”, care rămân ca-n tren).