NICOLAE LABIȘ I N E D I T

În vara anului 1975, când s-a produs primul meu contact/impact cu manuscrisele lui Nicolae Labiș de la Secția Memoriale a Muzeului sucevean, oricât de neexperimentat voi fi fost în acea împrejurare de început, impresia de moment, care s-a tot amplificat pe parcurs, a fost aceea că mă/ne aflăm în prezența unui univers fabulos, plin de miracole și neprevăzut.

 

Atâtea sute și sute de inedite (pendinte de domeniile poeziei, prozei și dramaturgiei, criticii literare, folcloristicii, traducerii, corespondenței) care au făcut posibilă/au impus recuperarea lor editorială în volume ad-hoc, ne arată, dacă mai era nevoie (după cele trei volume anterioare, Puiul de cerb – 1956; Primele iubiri – 1956 și Lupta cu inerția – 1958, plus reeditările adăugite care le-au urmat) că literatura română s-a aflat în prezența unui fenomen creator dintre cele mai surprinzătoare, mai productive și relevante care, lăsat liber să se împlinească plenitudinar, ar fi reprezentat, așa cum s-a (mai) presupus, o culme literară dintre cele mai elevate, mai substanțiale și mai andurante. Căci nimănui, în literatura noastră cel puțin, nu i-au fost accesibile, până la vârsta de 21 de ani, performanțele, de proporții fantastice nu doar în ordinea cantitativă a lucrurilor, înregistrate de Nicolae Labiș. După atâția ani de investigare, mai mult sau mai puțin sistematică și continuă, a atelierului său de creație, după rezultatele explorărilor întreprinse și publicate, normal ar fi să se creadă (și nu puțini chiar cred) că arhiva Nicolae Labiș a căpătat statutul unui dosar definitiv închis, orice urmă de resurse creatoare fiind exploatată până la completă epuizare. Și totuși… inedite se vor mai fi găsind chiar și prin fonduri publice (la Biblioteca Academiei Române, de pildă) sau printre hârtiile unor persoane private, cum s-a văzut mai an, când cercetătorul Nicolae Scurtu a publicat de două ori în „România literară” un poem și două scrisori inedite, colectate dintr-o sursă particulară care a preferat să rămână anonimă. Cum se vede din cele ce urmează, inedite se mai găsesc chiar și în fondul de manuscrise de la Suceava. Așadar… câteva cuvinte la o nouă poezie inedită din arhiva labișiană: Sunt în creația lui Nicolae Labiș mai multe piese lirice în care autorul se arată preocupat de relevarea transfigurată a începuturilor sale existențiale și îndeosebi ale celor poetice. Așa, de pildă, pe o astfel de tematică sunt axate poeziile Începutul, Biografie, Momente biografice, Cântec de început, ca să ne referim doar la repere lirice cu trimitere și tratare ale acestei problematici, transparentă chiar, așa cum ușor se poate observa, și numai din simpla enunțare a titlurilor. Tema aceasta l-a urmărit însă mai insistent pe poetul Primelor iubiri și al Luptei cu inerția, așa cum ar putea-o dovedi o parcurgere a întregii sale creații poetice cu atenție pe această filieră tematică, unde motivul se regăsește mai mult sau mai puțin incidental (dar este vizibil) și cum o documentează, fără drept de apel de data aceasta, poezia inedită Drumul meu, reprodusă mai jos, rămasă neterminată între manuscrisele sale aflate acum la Fondul Memorial-Documentar „Nicolae Labiș” de la Muzeul Bucovinei din Suceava. Este vorba de un manuscris olograf pe o foaie de caiet dictando, scrisă pe ambele fețe, cu cerneală albastră, având nr. inv. 193. Nu este cazul să procedăm aici la o transpunere în limbaj discursiv a mesajului poeziei, întrucât acesta este exprimat liric cu destulă limpezime. Vrem numai să subliniem faptul că poetul ne atrage atenția, pentru a doua oară, asupra momentului venirii sale pe lume: „în ziua de sfântul Andrei” (30 noiembrie). În altă poezie, din aceeași familie tematică, chestiunea apare exprimată în termeni aproape identici: „M-am născut iarna, la Sfântul Andrei, / Când vântu-n amurg șuiera prin ogradă, / Munții ardeau în lumini și polei, / Lupii spulberau scântei din zăpadă.” (Începutul) Aviz, așadar, biografilor care au acreditat, la unison, pe baza actelor de stare civilă, ziua de 2 decembrie 1935, ca dată de naștere a poetului Nicolae Labiș, fiindcă nu este exclus ca data din documente să fie cea a declarării nașterii copilului, iar data reală a nașterii să fie, așa cum „Spun părinții […] și notarele”, „în ziua de Sfântul Andrei”, adică 30 noiembrie. Oricum, în biografia poetului de la Mălini mai sunt suficiente neclarități și taine/tăinuiri greu, dacă nu cumva imposibil de descifrat, cum este momentul, notoriu, al tragicului accident de tramvai (petrecut în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 și care a dus la sfârșitul atât de prematur al poetului în „cea mai lungă noapte a anului” 1956: 21 spre 22 decembrie, acum 55 de ani), accident care încă nu se știe cu certitudine (dar se va afla vrodată?) de către cine a fost instrumentat la fața locului (Isac-Grișa Schwartzman, Jenica Rotaru de la Fabrica de Cărămidă Reconstrucția din comuna Feldioara – Brașov, balerina Maria Polevoi din Ansamblul Artistic al Ministerului de Interne, … – vezi Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet – ), motivele, mai mult decât translucide, fiind de domeniul arsenalului infailibil și inefabil al doctrinei staliniste: „Decât un dizident în viață, mai bine un erou decedat!” (Nicolae CÂRLAN) DRUMUL MEU Spun părinții mei și notarele c-am văzut soarele în ziua de sfântul Andrei. Cred că-nserarea aceea de noiembrie, Satul sub zăpadă, sub stele și fum, pădurea-nghețată, doina întâi auzită mi-au înfiripat fiorul care mă turbură și-acum. Îmi pare că-mi amintesc vag acea zi – ger cu zimți de urzică – acea zi ori alta, când s-a născut sora mea Maria cea mică. După porunca tatii eram închis în casa de la vale. Priveam prin geam cum fulgii în caiere bogat se învârteau cu albe rotocoale. Vântul aducea un cântec tremurat În valuri, prin nămeți, dinspre portiță. Primea pe semne tata cu fluierul în vin muiat Cocostârcul iernii care-aducea o fetiță. Fără de contenire stăruie amintirea aceasta de sat, cu zăpadă care nesfârșită se năruie printre fumurile cu grumazul spre steiuri plecat. În țipătul ireal auzit prin pereți, cu privirile lunecate afară, am văzut întâia oară merii pădureți, garduri, case și brazi, întâia fâșie de țară. Am stat târziu, s-a lăsat sara. Munții sticleau în lumini și polei până hăt. Lupi negri, însăilându-și urme negre Stârneau cu coada la lună scântei din omăt. Copacii învârteau din crengi pe cer Codri vrăjiți, întindere-albastră, vâltori înghețate de pară Se desfăcea sub ochii mei uimiți Întâia fâșie de țară Clopote, tobe și chiote, Înmulțite mereu de ecou În prima mea zi se pregăteau de sărbătoare Flăcăii aprigi pentru anul nou.