Am urcat scara avionului cu ochii umeziţi de o suferinţă fizică instalată cu vreo lună înainte de plecare, pe care încercam zadarnic să o atenuez cu medicamente. Astfel că prima noapte în Cipru, în ospitalierul hotel Sun Hall din Larnaca în care respiraţia blând-sărată a Mediteranei părea să treacă şi prin pereţi, nu a fost uşoară şi nici ziua dintâi, oricât de captivante priveliştile şi noutăţile sale. Spre ceasurile apusului, venind dinspre Fort pe Calea Palmierilor, am luat-o la stânga pe o străduţă veche în capătul căreia se zărea, chemătoare, o frumoasă biserică. Chiar de la distanţă, am recunoscut imediat în ea carnea de piatră a uneia din cele trei poveşti ale oraşului care stau ca un veşmânt de lumină pe amintirea a trei mari bărbaţi ai săi: filosoful stoic Zenon, născut aici, generalul atenian Kimon, aici mort în lupta încrâncenată dusă împotriva perşilor pentru eliberarea Insulei, şi Sfântul Lazăr, primul episcop din Kition, după numele cu care a fost scrisă în Vechiul Testament Larnaca de odinioară.
Străduţa, mărginită de prăvălii inundate de flori şi cu un aer prietenos graţie uşilor deschise şi câte unei măsuţe cu două, trei scaune în dreptul ferestrelor, se bifurcă în apropierea Bisericii, lăsând loc să se desfăşoare o piaţă largă, din piatră cubică, îndeajuns de largă încât să o cuprindem cu ochii, dar şi ca, la rându-i, să ne vadă, apoi, trecând dincolo de noi, privirile să-i ajungă, din înălţimea clopotniţei, în largul mării. Punctul din care străduţa se desparte în două atrage atenţia printr-un indicator special care îşi îndreaptă braţul, desenul şi înscrisul spre „Sfântul Lazăr”: în eventualitatea unui tsunami la pieptul primitor al lăcaşului trebuie să căutăm adăpost. Cum este singurul pe care l-am văzut în Cipru, îmi închipui o secundă întreaga populaţie a insularilor curgând sub oceanul întins la cer într-un uriaş, dureros şuvoi uman spre construcţia sa de solidă, durabilă, care şi-a depăşit mileniul de la întâia piatră a temeliei. Întinsă pe orizontală, cu trei aripi, cu arcadele pridvorului şi din-colo de acesta, peste aleea care duce la muzeu, cu alt pridvor cu arcade la încă o clădire, care îi adăposteşte între altele, magazinul, Biserica avea dezvoltare şi pe verticală când a fost construită, peste una mai veche, de împăratul bizantin Leo VI Înţeleptul, la sfârşitul secolului nouă, cu trei cupole elansate spre culmile văzdului. Doar că acestea au fost dărâmate, spune legenda, la porunca unui înalt ocupant turc, furios că la intrarea în portul Larnacăi a îngenunchiat şi s-a rugat la vederea lor, crezându-le domuri de moschee. Oricum, ca ivirea neaşteptată a unor străbunici cu trăsăturile gravate pe un perete de stâncă, aerul de măreţie şi de templu din primul mileniu al creştinismului impresionează şi înduioşează totodată, prin fluidul cald al unei recunoaşteri mai puternice decât însăşi cunoaşterea.
Înaintând cu paşi înceţi, ca să privim în voie plăcile de marmură cu inscripţiile şi basoreliefurile lor, dar şi anunţurile privind viaţa unei biserici vii care este şi obiectiv turistic, suntem depăşiţi de localnice purtând coşuri acoperite de ştergare albe, din îndoitura cărora răzbat bucla câte a unui colac, arome de nucă, grâu fiert şi scorţişoară. Suntem în ajunul Adormirii Maicii Domnului, marea biserică este plină de oameni, ne strecurăm cu multă grijă şi nu uşor printre enoriaşi şi credincioşi şi din alte parohii, coborâm pe o scară îngustă la subsol unde o vastă încăpere este destinată sarcofagelor şi vestigiilor lor, luminată parcă doar de pâlpâirea unui felinar şi de flacăra unui trandafir: felinar şi trandafir aşezate acolo unde a fost înmormântat Lazăr, loc deasupra căruia se înalţă acum altarul Bisericii. O adiere răcoroasă de dincolo de lume deschide Sfânta Evanghelie după Ioan: „39. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase că este a patra zi. 40. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? 41. Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. (…) 43. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! 44. Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” Urmare a acestei minuni şi a întăririi credinţei în Mântuitor, a fost că „s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.” Astfel că prigonit, ameninţat, Lazăr a plecat din Betania, de lângă Ierusalim, şi a ajuns în Cipru, la Larnaca, unde a mai trăit treizeci de ani şi a fost primul său episcop.
Se ştiu puţine şi multe despre aceşti ani în care a fost vizitat de Maica Domnului şi a primit din mâinile sale un veşmânt episcopal de mâinile celeste ţesut. Şi binecuvântare pentru biserica în care slujea. Cele multe se regăsesc în râvna cu care a propovăduit creştinismul pe insula colindată încă de zei.
Legat la picioare şi mâini cu fâşii de pânză stă înviat Lazăr şi în iconiţa cu care m-am întors la Suceava, dar în biserică, deasupra raclei de argint în care i se păstrează moaştele rămase în Cipru, se odihneşte episcopul Lazăr, cel ridicat în rândul sfinţilor. Nu m-am aşezat în rândul doritorilor să o atingă, să i se închine, să o cerceteze, am întârziat lângă locul cu perete cilindric de sticlă, amenajat pentru aprinderea lumânărilor, care încălzindu-mi chipul mi-au adus în memorie mărturisirea Evanghelistului Ioan: „Şi a lăcrimat Iisus”. Pentru prietenul Lazăr. Răscolitorul verset 35 mi-a tăiat brusc respiraţia şi m-a dus ca pe creasta unui val pe treptele ieşirii în pridvor, unde am rămas o vreme, ca să mă liniştesc şi ca să-mi aştept copiii şi nepoţii. Şi ca să se îndepărteze din auz sunetul bubuitor povestit aici, la prima noastră întâlnire, de Roxana Konstantinou, sunet care înstăpâneşte insula în noaptea Învierii, al lemnului şezutului din scaunele bisericilor izbite îndelung de cel al spătarului, evocând scrâşnetul pietrei la Învierea Mântuitorului, iar pentru mine, acum, şi a lui Lazăr. Cel pentru care a lăcrimat Iisus.
În Muzeul Bisericii, Muzeul Bizantin al Sfântului Lazăr, o icoană din secolul al şaisprezecelea, pictată de un călugăr, Vassilios, şi integrată Ciclului Hristologic, după Buna Vestire, Naşterea, Botezul şi înainte de Intrarea în Ierusalim, ni-l arată pe Lazăr, la Înviere, înfăşat ca un prunc nou născut, din cap până în picioare. Peste imaginea aceasta se suprapune treptat relatarea unui alt călugăr, ieromonahul Sofronios G. Mihaelidis, despre obiceiul păstrat până la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea al învelirii de către diaconi şi membri ai consiliului parohial, în Sâmbăta lui Lazăr, a unui băiat în ţesătura vegetală a sute de margarete galbene, în vreme ce episcopul, acompaniat de preoţi şi credincioşi, intona cântece de înmormântare. Băiatul stătea întins pe un pat de flori şi frunze, de unde nu se ridica până când înalta faţă bisericească nu rostea chemarea lui Iisus: „Lazăre, vino afară!” Diaconii îi puneau crucea pe cap copilului şi-l stropeau cu apă sfinţită. Câteva femei îi dădeau o picătură de vin şi o bucăţică de pâine, apoi corul cânta imnuri ale bucuriei. După care, în curtea Bisericii se împărţeau bucate şi vestitul vin dulce, Kumandaria.
Nu am reuşit, cu nepoţii marcaţi de gustul vacanţei, să ajungem la ora şase dimineaţa la începutul slujbei închinate Adormirii Maicii Domnului, dar şi de am fi ajuns, tot în picioare ar fi trebuit să stăm: Insula întreagă părea să fi venit între zidurile ei, turiştii ca noi având mai mult aerul, şi locul, unor spectatori aproape întâmplători la fervoarea care îi însufleţea pe ciprioţi, scaunele părând a fi fost ocupate de peste noapte de enoriaşii, rudele şi prietenii lor. Dar de aici, de unde am reuşit să ne găsim spaţiu de respiraţie, de pe ultima treaptă a ieşirii-intrării de la apus, minunăţia Bisericii ni se arăta întreagă, începând cu splendoarea iconostasului, pentru care nu găsesc cuvinte mai potrivite decât cele ale ieromonahului, care îl asemuia bolţii cereşti, cu icoanele sale – stele luminând. Despre iconostas se spune că nu are pereche decât în cealaltă capodoperă a artistului în lemn Hadji-Savvas Taliadoros, a Bisericii Tripiotis din Nicosia. A fost acoperit de aur la sfârşitul secolului al optsprezecelea, când i-au fost desăvârşite şi icoanele de pictorul Hadji-Michael şi ucenicii săi. De altminteri, aurul şi piatra sunt dominantele acestei biserici deopotrivă bizantină şi aparte. Piatra, aurul şi lemnul, deoarece alte broderii în materia acestuia, pe cât de perisabilă, pe atât de îndârjită, ni se arată în altar şi în jilţul episcopului decorat cu o icoană a Sfântului Lazăr din 1734. Racla Sfântului Lazăr adună lumina Bisericii în argintul său, dar nimic mai delicat şi mai fermecător decât chenarul bogat de flori care i-a fost împletit icoanei Adormirii Maicii Domnului. Nici broboade, nici pălării nu acoperă capul ciprotelor, iar veşmântul întunecat al doamnelor în vârstă dă strălucire părului într-o subtilă înrudire cu argintul raclei şi cu luminozitatea trandafirilor din coroana icoanei sale. La scurt interval, o creştină şterge cu sârg chipurile sfinte, al Maicii Domnului şi al lui Lazăr, aburite de sărutări şi lacrimi. Însă, dacă poate nu toţi locuitorii Insulei ajunseseră aici, e greu de închipuit că lipsea vreunul dintre cei însetaţi de o mângâiere, de un ajutor pentru alinarea suferinţei, de o minune chiar. Fiindcă minunile reprezintă argumentul care reduce la tăcere prea insistentele cereri de dovezi materiale privind perioada petrecută de Episcopul Kitionului aici, privind viaţa Sfântului Lazăr după Înviere. Lângă mine, la capătul rândului celui mai de sus, un bărbat tânăr în cărucior de invalid îşi ţine în braţe băieţaşul, îl strânge cu atâta gingăşie şi atenţie, în timp ce buzele i se mişcă mut a rugăciune şi nădejde, cu atâta dăruire, cu atâta credinţă, încât, uimitor în primul rând pentru mine, care din totdeauna aprind lumânări şi mă închin numai pentru odihna celor plecaţi şi pentru binele alor mei, iată-mă rugându-mă Maicii Domnului, să mă ajute, să mă înzdrăvenească, să mă bucur de Cipru. Brusc însă îmi amintesc de ce spunea monahia stavroforă Elena, de la Voroneţ, că toată lumea cere în loc să mulţumească, aşa că mă corectez şi-i mulţumesc că am ajuns aici.
Cum copiii au plecat spre hotel, grăbiţi de gândul unei îngheţate albastre şi a unui şerpişor de jeleu la cofetăria-căsuţă străjuită de o vrăjitoare şi aranjată ademenitor pentru Häsel şi Gretel ai noştri, copleşiţi de arşiţa amiezii, pornim în aceeaşi direcţie, dar pe străzi lăturalnice, alegând-o din două pe cea mai umbrită ori promiţând o undă de răcoare dimpreună cu mireasma florilor revărsate peste garduri. Astfel că ne-am pomenit neaşteptat de departe, dincolo de Fort pe direcţia Aeroportului. Drumul înapoi, ca să nu ne rătăcim urmând linia ţărmului şi a mării, a avut ceva dintr-o călătorie lentă, prudentă, printre nisip şi apă în flăcări. Când am ajuns la hotel, m-am prăbuşit pe pat în rochia cu care fusesem la biserică şi am dormit nemişcată patru ore lungi şi întunecate, fără memorie. Când m-am trezit, durerea dispăruse.
Mi-am trăit certitudinea însănătoşirii cu recunoştinţă şi sfială. Şi nefiind sigură dacă fac bine scoţând-o din căldura blândă a tainei şi încredinţând-o sorţii imprevizibile a hârtiei şi a scrisului.
Comentarii