Biserica în societate: solidaritatea cu lumea, diaconia, misiunea profetică a Bisericii (I)

Atât întreaga creație, cât și omul, corolarul acestei creații, sunt rodul marii iubiri a lui Dumnezeu revărsată din belșug, căci Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8) și chiar dacă locuiește întru lumina cea neapropiată își revarsă razele iubirii Sale dumnezeiești peste toată făptuirea puterii Sale.

 

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a fi beneficiarul acestei supreme iubiri și organul de transmitere a ei. Dar diavolul, care dintru început s-a făcut ispititor de oameni, l-a păcălit și acesta păcătuind a moștenit pedeapsa sau plata păcatului, care este moartea (Romani 6, 23) pentru toată umanitatea, de atunci și până acum. De aceea, cum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el (Romani 5, 12). Starea de neascultare primordială l-a adus pe om în stadiul de a-L căuta continuu pe Dumnezeu, dar a nu-L găsi, pentru a obține iertarea și odată cu iertarea împroprierea iubirii dumnezeiești. Omul – persoană sensibilă, dăruită de Dumnezeu cu sentiment, rațiune și voință liberă, capabil să iubească și să fie iubit – a ajuns în situația în care, din cauza păcatului, nu a mai putut experia la capacitate maximă această iubire și nu s-a mai putut bucura de acea ședere în iubirea și liniștea divină. Însă Dumnezeu nu poate lăsa omul, făptura mâinilor Sale, în această stare dizgrațioasă, căci este iubirea absolută, de aceea îl trimite pe Unicul Său Fiu iubit în lume pentru a ne arăta modelul supremei iubiri – Sfânta Treime – și pentru a ne face părtași la iubirea care leagă persoanele Sfintei Treimi întreolaltă: Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16). Atunci mântuirea și îndumnezeirea ca operă de ridicare a oamenilor care cred în comuniunea intimă cu Dumnezeu, nu este decât extinderea relațiilor afectuoase dintre persoanele divine la creaturile conștiente. Fiul întrupat mărturisește propria Sa iubire ascultătoare față de Tatăl, revelându-L oamenilor pe Tatăl, ca aceștia să învețe să-L iubească ca pe Tatăl. În același timp, Tatăl mărturisește Fiului întrupat, și prin El nouă oamenilor, iubirea Sa de Tată, care nu are margini; iar Duhul Sfânt îndumnezeiește umanitatea asumată de Fiul, făcând-o aptă sau pregătind-o pentru participarea la iubirea Ipostasului divin al Fiului față de Tatăl Lui. Revelarea Treimii prilejuită de Întruparea și de activitatea pe pământ a Fiului nu este decât o atragere a noastră după har sau prin Duhul Sfânt în relația filială a Fiului cu Tatăl. Un dumnezeu monopersonal nu ar avea în sine iubirea sau comuniunea eternă, în care să voiască să ne introducă și pe noi. El nu s-ar întru-pa, ci ne-ar trimite o învățătură cum să trăim în mod drept sau, dacă s-ar întrupa, nu s-ar așeza ca om în relație cu Dumnezeu ca și cu o persoană deosebită, ci și-ar da și ca om conștiința că este suprema realitate; iar conștiința aceasta sau ar da-o tuturor oamenilor, sau S-ar înfățișa pe Sine și în calitate de om lipsit de smerenia omului în relația cu Dumnezeu, ca unul care nu este ipostasul propriu, ci un ipostas deosebit. Urcând spre această înțelegere, înaintăm spre promovarea unei tot mai mari unități între noi ca persoane umane distincte. Cel mai apropiat chip al Sfintei Treimi este unitatea de ființă și distincția personală a oamenilor. Este necesară puterea harului însuși al Sfintei Treimi, fără să ne slăbească ca persoane, pentru a înțelege tot mai mult unitatea supremă între persoane care sunt inconfundabile. Vorbind despre necesitatea iubirii, implicit se cere a vorbi și despre cum trebuie păstrată și făcută vie iubirea. Urmărind istoria Vechiului Testament, a Noului Testament, precum și istoria Bisericii ne putem da seama foarte limpede de marea iubire pe care Dumnezeu ne-a purtat-o de-a lungul veacurilor; iubire care a menținut, prin profeții Vechiului Testament, trează nădejdea într-un mântuitor după căderea în păcat și înstrăinarea omului de Dumnezeu. Noul Testament este martorul care ne asigură de faptul că întruparea iubirii s-a produs prin venirea Domnului nostru Iisus Hristos în lume, care, chip de rob luând, întru asemănare om făcându-se, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte de cruce (Filipeni 2, 6). Prin toate lucrările mântuitoare, întrupare, răstignire, înviere și înălțare, Dumnezeu și-a dovedit dragostea ce-o are pentru noi. Mântuitorul rămâne până la sfârșitul veacurilor în stare de jertfă pentru a ne hrăni prin Sfintele Taine în Sfânta Sa Biserică și a ne înzdrăveni pe noi, mădularele acestui trup tainic care este Biserica. Trebuie să conștientizăm faptul că numai dacă rămânem în strânsă comuniune cu Dumnezeu suntem plini de viața iubirii dumnezeiești. Comuniunea cu Dumnezeu păstrează, întărește și crește în noi iubirea dumnezeiască. Dacă față de om a arătat prin atâtea lucruri dovada iubirii Sale veșnice, omul nu se poate lăuda cu același lucru, întrucât se îndepărtează pe zi ce trece de Dumnezeu. Avertizarea dumnezeiască trebuie să ne mențină ființa trează, căci zice: din pricina fărădelegilor, dragostea multora va scădea. Dumnezeu a lăsat neștirbită libertatea dumnezeiască față de om și ca urmare nici mântuirea nu i-o impune și nici nu i-o lucrează automat. Dacă Fiul lui Dumnezeu a murit și a înviat ca noi să ne bucurăm și să ne săturăm din roadele iubirii divine, este potrivit ca noi, oamenii, să ne străduim să murim păcatului și să înviem împreună cu Hristos lui Dumnezeu. Plini de toată nădejdea în acest har, ca rod al iubirii dumnezeiești, creștinii pot și trebuie să-și păstreze și să crească comuniunea lor cu Dumnezeu într-o împreună lucrare cu El. Așa precum iubirea Sfintei Treimi nu s-a redus numai la comuniunea celor trei persoane, ci s-a revărsat în afară, asupra omului și a întregii făptuiri, nici iubirea ce rodește în omul botezat, ca rod al comuniunii cu Dumnezeu, nu rămâne doar o avere personală intangibilă, ci se revarsă și asupra semenului și asupra naturii înconjurătoare. Roadele acestei iubiri în om se întrupează într-o adâncă și statornică pace interioară pentru că noi Îl iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi (I Ioan 4, 19). Acest rod de echilibru, plin de toată liniștea, este pentru om prilej de rodire atât în civilizație și cultură, cât și în folosirea acestora în scopuri bune. Mântuitorul a venit pentru restabilirea comuniunii între noi și Dumnezeu, iar îngerii au cântat un mesaj, tocmai roadele acestei iubiri în societate: pe pământ pace și între oameni bună voire. Creștinul iubește pe Dumnezeu nu numai pentru faptul că El ne-a iubit mai întâi, ci și pentru faptul că El este plenitudinea desăvârșirii, care este vrednică de iubire, El este binele absolut, frumusețea absolută, dragostea absolută. Cu ce dragoste vom putea răspunde noi Celui ce ne-a arătat o așa de mare iubire?, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. Chiar dacă am muri împlinind poruncile Sale și neschimbând învățăturile Sale, iubirea noastră rămâne tot inferioară celei a lui Dumnezeu. Iubind pe Dumnezeu, iubim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, ne facem părtași în comuniunea iubirii cu Sfânta Treime, și ce-și poate dori mai mult un om decât să fie într-o asemenea intimitate cu Dumnezeu? Astfel, știindu-ne iubiți căpătăm înaintea Lui o mai mare îndrăzneală în rugăciunile noastre, îndrăzneală pe care o are numai cel ce iubește și se simte iubit. Pe când dragostea de lucrurile terestre are atât de multe neajunsuri – fie că noi murim și le lăsăm în urmă, fie că pier ele și ne părăsesc înaintea sfârșitului nostru – iubirea de Dumnezeu este mereu în putere, mereu în floare, ea nu cunoaște nici efectele bătrâneții, nici pe cele ale uzurii, nu cade niciodată (I Corinteni 13, 8). Având dragoste deplină, omul nu-și mai poate dori nimic, căci nerătăcindu-se, el are cu sine izvorul sfințeniei care îl duce de mână în Împărăția lui Dumnezeu. Cel ce iubește pe Dumnezeu a izgonit din suflet orice amărăciune și întristare. Cel ce iubește pe Dumnezeu – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul – nu întristează pe nimeni și nu se întristează pentru cele vremelnice … cel ce iubește pe Dumnezeu trăiește pe pământ viață îngerească, postind și priveghind, cântând și rugându-se și gândind pururea numai lucruri bune despre tot omul. Din cele spuse până aici realizăm că Dumnezeu nu rămâne în ascuns, ci este mereu prezent în viața oamenilor și a lumii întregi prin energiile Sale necreate. De la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, Dumnezeu coboară până în adâncul intim al ființei umane, pentru a atrage pe fiecare în comuniunea cea mai presus de fire a Sfintei Treimi. Or, prin această coborâre a lui Dumnezeu față de om, prin energiile necreate, pentru ca omul să se înalțe către Dumnezeu, se scoate în evidență faptul că Dumnezeu nu este distant, ci plin de milă și de îndurare față de făptura Sa, dezvoltând astfel în sufletele credincioșilor sentimentul de compasiune pentru cei în suferință, din care izvorăște orice lucrare cu adevărat filantropică. Astăzi, doctrina despre energiile necreate, cu toate că a fost combătută cu vehemență de scolastici, a început să fie prețuită chiar de unii din teologii catolici distinși, fiindcă este singura cale prin care Dumnezeul filosofilor poate deveni Dumnezeu creștin, un Dumnezeu al milei, al îndurării și filantropiei. Doar în măsura în care credinciosul experimentează îndurarea lui Dumnezeu, care coboară în ființa lui prin strălucirea energiilor necreate, aceste cuvinte își dobândesc adevărata valoare și semnificație: Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16). Toate religiile vorbesc despre Dumnezeu, dar numai creștinismul poate vorbi despre un Dumnezeu care a iubit atât de mult lumea încât S-a jertfit pentru ea. Întreaga viață și activitate a Mântuitorului dovedesc o negrăită milă față de dezmoșteniții soartei: Mi-e milă de mulțime, zice Domnul. Pornind de la acest fapt, Sfântul Grigorie de Nazians adaugă: noi moștenim un nume mare și nou, acela de creștini – de la Hristos –, suntem popor sfânt, preoție împărătească, popor ales și pus deoparte, năzuitor de fapte bune și mântuitoare, ucenicii lui Hristos Cel blând și iubitor de oameni, purtătorul slăbiciunilor noastre, Cel ce S-a umilit pe Sine până la a îmbrăca alcătuirea noastră omenească, cel care pentru noi a sărăcit cu trupul și cu cortul acesta pământesc, care pentru noi a suferit durere și sfârșeală, pentru ca noi să ne îmbogățim în dumnezeire. Când Hristos ne cere să ne iubim unii pe alții, dar nu oricum, ci așa cum El ne-a iubit, vrea să ne arate că iubirea Lui este una constantă, profundă, angajată și jertfelnică. El exprimă marele adevăr că dragostea noastră pentru Dumnezeu trece prin aproapele. Iubirea nu se rezumă doar la planul vertical, între Dumnezeu și om, ci trebuie manifestată și trăită și pe plan orizontal, între om și om. Aproapele este altarul prin care noi aducem jertfa noastră lui Dumnezeu. Numai prin aproapele ne putem apropia de Dumnezeu, pe calea cea sfântă a dragostei. Iubirea față de aproapele este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu, așa cum rodul plantei este fructul necesar al luminii și căldurii solare, pe care o primește prin orientarea ei spre soare. Pentru că, după cum spune Sfântul Diadoh al Foticeii: Când cineva începe să simtă cu îmbelșugare dragostea de Dumnezeu, începe să iubească și pe aproapele. Dacă nu se întâmplă așa, iubirea este falsă, mincinoasă. De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său nu-l iubește, mincinos este, pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Și noi această poruncă avem de la Dumnezeu: cel ce iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său (I Ioan 4, 20 – 21). Vrei să iubești pe Hristos fără să iubești mădularele? Cine iubește mădularele lui Hristos pe Hristos iubește; iubind pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu iubește; iubind pe Fiul lui Dumnezeu, pe Tatăl iubește. Această dragoste nu poate fi împărțită niciodată, zice Fericitul Augustin. Porunca iubirii față de aproapele este și o justificare naturală, fiecare om are nevoie de ajutorul altuia. Este o lege a vieții ca noi să depindem unul de altul: pentru aceasta ne-a dat Dumnezeu o făclie singură, soarele; a întins un singur acoperământ, cerul; ne-a dat o singură masă, pământul. Hristos ne învață să vedem în fiecare om o existență vrednică de atenția iubirii și având nevoie de ea pentru viața sa și a socoti că niciunul nu poate fi viața adevărată decât în măsura în care devine subiectul de iubire al altora. Din punct de vedere ortodox, viața este identică cu iubirea și ambele sunt identice cu persoana, iar viața adevărată nu vrea să se sfârșească niciodată, ci să crească și să sporească continuu. Două persoane care se iubesc nu mai știu ce are în această iubire fiecare de la sine și ce este de la celălalt. Dacă una n-ar iubi-o, nu ar avea cealaltă putere s-o iubească. Fiecare o face pe cealaltă aptă s-o iubească prin iubirea ei și în același timp printr-o atracție ce o exercită asupra celeilalte, dar însăși atracția asupra aceleia provine din iubirea față de aceea. Prin iubire pătrundem, realmente, în intimitatea unui semen, în sâmburele ființei lui. Îl pătrundem, desigur, fără să-l nimicim, să-l anulăm ca persoană, să-l micșorăm, ci, dimpotrivă, dându-i posibilitatea să crească. De aceea, iubirea este suprema unire și promovare reciprocă și, totodată, suprema cale de cunoaștere în care semenul nu este pasiv, ci mai liber ca în oricare altă stare sau relație. Cu cât îl iubim mai mult, cu atât ni se descoperă mai mult. Iubirea este un uriaș plus de cunoaștere, producând în același timp un uriaș plus de viață în cel iubit și în cel ce iubește, dezvoltând la maxim ființa noastră și a semenilor. Preot BOGDAN LUPĂȘTEAN