Nimeni nu poate fi șters din istorie

Hramul din 15 august al acestui an al Mănăstirii Putna va rămâne în istorie ca ziua în care s-a oficializat una dintre minunile acestui început de secol și mileniu: pictarea bisericii.

 

Sfințirea „acoperământului” plastic, realizat de frații Mihail și Gavril Moroșan (ultimul dintre ei fiind între timp chemat la Domnul) a fost transformată în eveniment, de la prezența, pentru prima oară la Putna în calitatea sa de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, a Patriarhului Daniel și a firescului sobor de mari ierarhi, până la mulțimea de alte evenimente, umbrite poate de cel mai important – sfințirea picturii –, dar care vor rămâne în memoria așezământului, ca și în cea a marii comunități ortodoxe românești. Și invocăm aici editarea monumentalului album „Sfânta Mănăstire Putna” (555 pagini), lucrare apărută cu binecuvântarea Înalt Prea-sfințitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, și editată de laboriosul și deja prestigiosul Centru de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” din cadrul mănăstirii. Lucrarea a fost gata până la hramul din 15 august (2010) al acestui celebru așezământ, fiind pusă în mâna celor interesați sau doar curioși în condiții grafice și de prezentare excepționale. Ea este rodul efortului remarcabil, aplicat și stăruitor al obștii mănăstirii, „robii lui Dumnezeu, slujitori și iubitori ai mănăstirii celei dragi a Sfântului Ștefan Vodă”, sub îndrumarea calmă și exactă a starețului Melchisedec Velnic, care pare să fi adunat în jurul său o aleasă ceată de monahi tineri, harnici, inteligenți și cu multă știință de carte. Acest volum, care se întoarce cu răbdare, onestitate și respect peste întreaga istorie a acestei multiseculare Înalte Școli nu doar de ortodoxie, ci și de cultură și civilizație românească, poate fi considerat opera cea mai valoroasă a unei comunități monahale aproape în întregime înnoită după căderea comunismului. Este acesta un semn clar că, în pofida înmulțirii exponențiale a obștilor călugărești după Revoluție, Putna a reușit să-și atragă spirite de calitate, care duc mai departe tradiția creației mereu înfloritoare – chiar și în vremea Ceaușescului – aici. Tema majoră a valorosului volum a fost sintetizată de ÎPS Pimen în predoslovia sa. „Ce reprezintă Putna, ce înseamnă Sfântul Voievod Ștefan cel Mare pentru Biserică și neamul românesc și nu numai, ni se înfățișează cu toată competența de către alcătuitorii și semnatarii acestui album, publicat la acest răgaz de aducere-aminte”. Volumul „Sfânta Mănăstire Putna” este considerat album pentru că înmănunchează nenumărate imagini. Ansamblul monastic, detalii de arhitectură, pictură, broderiile, icoanele, tipăriturile, odoarele, viețuitorii importanți rostuiți aici de-a lungul veacurilor – sunt reprezentate excepțional, ostenitorii la realizarea lui apelând la cele mai noi tehnici de reprezentare a imaginii pe coala de hârtie cretată. Dar albumul este și o carte a istoriei și contemporaneității Putnei, slujitorii acestei Cetăți a credinței și tradițiilor noastre imortalizând în conștiința celor de azi, dar mai ales a celor ce vor veni fierberea din vremuri și de acum a spiritualității care a născut, a întreținut și dezvoltat fenomenul Putna. Este, de aceea, extrem de interesantă atitudinea comunității monahale de acolo și a chiriarhului în legătură cu una dintre cele mai dificile epoci din istoria mănăstirii: epoca comunistă. Nu a fost singura grea. Poate mai grea chiar a fost vremea ocupației habsburgice, când Putna a rămas, alături doar de Sucevița și Dragomirna, mănăstire, însă cu o activitate drastic restrânsă, toate celelalte așezăminte monahale fiind desființate. Despre controversata perioadă a dictaturii clasei muncitoare scrie ÎPS Pimen, în deschiderea albumului, discurs intitulat „Putna – reper în perioada comunistă”, ierarhul nostru considerând mănăstirea „un loc de zăbovire și de întărire sufletească, de rezistență în fața vitregiei vremurilor”. Ieromonahul Dosoftei Dijmărescu închină chiar un capitol special acelor ani („În regimul comunist 1945-1989”). Imediat după război urmează o perioadă de mari privațiuni și asuprire a Bisericii, o perioadă „de instabilitate, în care călugării cu greu reușesc să lucreze cele specifice obștii monahale și să ducă mai departe mesajul patriotic al mănăstirii”. Resuscitarea mesajului patriotic la vremea începuturilor „epocii Ceaușescu” redimensionează însă rolul Putnei în spiritualitatea românească. „Din 1968 începe o amplă campanie de cercetări arheologice”, scrie autorul capitolului, în urma căror cercetări începând la fel de ample lucrări de restaurare: biserica (1968-1972), turnul de intrare (1972-1974), Turnul tezaur (1968-1973), clopotnița (1974-1976), catapeteasma (1972), corpul de chilii din nord (1975-1977), zidurile de incintă de nord (1979-1981), vest (1979), est (1980), paraclisul (1980-1984). Între 1973 și 1976 se construiește clădirea muzeului, iar între 1982 și 1988 se ridică din temelii Casa domnească, pe vechile ruine din veacul al XV-lea. După o asemenea listă, ieromonahul se simte îndreptățit să tragă concluzia că „În acest fel, în ultimele decenii ale perioadei comuniste, Putna a reușit să atingă iar statutul încredințat ei de Sfântul Ștefan cel Mare”, pe acele vremuri la Putna spunându-se „lucruri care nu se mai aud în spațiul public de decenii. Practic, Putna era singurul spațiu din România unde se spunea răspicat că două părți din țara noastră, Basarabia și nordul Bucovinei, au fost răpite de Uniunea Sovietică”. Dar nu numai la Putna s-au finanțat mari lucrări de restaurare. Venirea la conducerea Bisericii Ortodoxe Române a vrednicului de pomenire patriarh Teoctist a însemnat (pornită în vremea antemergătorului patriarh Iustin) înflorirea a aproape tuturor mănăstirilor Moldovei. Mulți am fost contemporani cu acest proces de „rezidire” a mănăstirilor Moldovei, a acelora aflate „pe mâna” unor stareți care au valorificat toate oportunitățile și care au înfrânt opreliștile de tot felul pentru a ne lăsa acum așezăminte monahale temeinic reașezate în rosturile lor. Am subliniat această idee, pentru că trebuie combătută ferm teoria înfrângerii Bisericii de către comuniști. Fals. Biserica și-a văzut tăcută și aparent supusă celor lumești de lucrarea ei, evoluția ansamblului monastic de la Putna – dar nu numai acolo, așa cum am afirmat – în acele vremuri dovedind clar că nu vremurile s-au cățărat în spinarea Bisericii, ci Biserica și le-a suit în cârcă, ca acelea să nu vadă, de acolo, de sus, că ea își lucra în continuare și cu osârdie Ogorul. „Ostenitorii” întru denigrarea oamenilor Bisericii care au trecut prin acel iad se vor uimi în fața afirmației pline de năduf a fostului stareț Iachint, care, într-un interviu luat de subsemnatul și nepublicat vreodată din motive binecuvântate de Dumnezeu, afirma: „Poate că, dacă mai trăia Ceaușescu, se termina de restaurat și Turnul tezaur…”. Intrarea în Turn și reorganizarea interiorului acestuia s-au făcut abia prin 1995, și nicidecum cu banii statului nou, revoluționat, cum altădată celelalte se făcuseră cu banii proletariatului necredincios… Până la urmă, nimeni nu poate fi șters din istorie, oricâtă osârdie ar depune miile de nimeni înhămați astăzi la o asemenea ispravă. Iar mânia… proletară cu care aceștia demască așa-zisa colaborare a Bisericii cu puterea comunistă nu înfierează astăzi, în aceeași măsură, tentativele Puterilor din perioada post-comunistă dacă nu de a-și subordona, măcar de a-și atrage de partea lor Biserica Ortodoxă Română.