Omul-masă

„Prin simplul fapt că aparține gloatei, omul coboară mai multe trepte pe scara civilizației.” (Gustave Le Bon) Într-un celebru eseu publicat în 1930, filosoful spaniol Ortega y Gasset constata nașterea, încă din ultima treime a secolului al XIX-lea, a unui fenomen social neliniștitor (numit „revolta maselor”) și, totodată, a unui om nou, „omul-masă”.

 

Acest ins fără trecut nu are, propriu-zis, o conștiință, un sistem moral bine determinat, existența lui desfășurându-se la întâmplare, aidoma unei „geamanduri în derivă”. Dacă omul de elită din trecut își organiza viața după anumite exigențe, în raport cu un ideal, omul-masă e perfect satisfăcut de sine, de propria-i mediocritate, pe care o afișează cu mândrie, ca pe un veritabil blazon, ba mai mult, are insolența de a o propune ca model existențial. În esență, „revolta maselor” reprezintă tendința lor de a-și impune propriile gusturi, propriile valori (i. e., standardele mediocrității), ca și cum acestea ar fi infailibile. Însă fenomenul în discuție nu poate însemna, în fond, altceva decât o fatală involuție a umanității către starea de sălbăticie gregară a începuturilor: omul-masă, după Ortega y Gasset, e „un primitiv care s-a strecurat prin culise pe străvechea scenă a civilizației”, revolta maselor reprezentând așadar, conform expresiei lui Rathenau, „invazia verticală a barbarilor”. Într-adevăr, analizând societatea contemporană, diagnoza lui Ortega y Gasset se dovedește absolut corectă. Pretutindeni azi masele dictează, iar elitele (dacă mai există) li se supun. De altfel, termeni ca „societate de masă”, „cultură de masă”, „învățământ de masă”, „mass-media” etc. au intrat de mult în vocabularul comun, fără niciun fel de conotații negative: asistăm, va să zică, la desăvârșirea fenomenului implacabil de masificare a societății despre care vorbea gânditorul iberic, însă puțini par să se mai neliniștească astăzi din pricina lui. Puțin importă că mediocritatea triumfă astăzi pretutindeni. Puțin importă că oameni fără instruire își aleg acum liderii politici după criterii pur umorale (chiar dacă ulterior vor regreta, desigur, amarnic). Puțin importă că orice veleitar poate ajunge azi scriitor sau artist de mare succes, că orice semianalfabet poate ajunge licențiat și chiar doctor în științe, că orice mârlan agramat poate ajunge vedetă TV cu foarte mare audiență, că orice mafiot patibular poate ajunge ministru și chiar președinte al țării. După Francis Fukuyama, ar trebui să fim mulțumiți: trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Pare limpede că societatea contemporană reprezintă domnia absolută a omului-masă. În această societate, suficiența (recte prostia infatuată) a devenit norma intelectuală, kitsch-ul, norma estetică, hedonismul fără limite, norma morală. Unicul „ideal” care a mai rămas e consumul, cunoașterea și desăvârșirea morală fiind chestiuni de mult desuete. Cu placiditate de rumegător, omul-masă calcă-n picioare a-cum tot ce iluștrii săi înaintași au construit cu migală vreme de secole. Omul-masă reprezintă triumful definitiv al naturii asupra culturii. Omul-masă e, prin definiție, un om fără exigențe. Pentru el, viața înseamnă o curgere informă spre neant, o acumulare cantitativă de momente goale de sens, în lipsa totală a unui proiect existențial. Dacă pentru vechii umaniști omul trebuia în fiece clipă să se depășească pe sine, năzuind să atingă în final, fie și asimptotic, perfecțiunea, pentru omul-masă fiecare clipă care trece nu-l îmbogățește spiritual cu nimic, unicul său țel fiind distracția. Omul-masă e, prin excelență, un om „fără însușiri”. În afară de preocupările strict materiale, nicio altă ambiție nu-l animă, nicio idee nu-l exaltă, niciun ideal nu-l devoră. Singura sa dorință e să fie aidoma celorlalți, să se piardă în anonimat, un număr oarecare în-tr-o serie infinită. Complăcându-se într-o existență de larvă, omul-masă e foarte lesne de manipulat prin mass-media și alte mijloace de propagandă, gata să adere fără rezerve la orice ideologie oficială (sistemele totalitare din ultimul secol n-ar fi fost posibile fără sprijinul larg al maselor). Cu alte cuvinte, idealul „omului nou”, fără trecut și fără viitor, cu creierul tabula rasa, pare să se fi împlinit. Omul-masă e un homo dogmaticus ce trăiește cu concepții și valori general acceptate („idoli ai spiritului”, după expresia lui Bacon), a căror valabilitate n-o pune nicicând la îndoială, dar pe care e gata oricând a le înlocui cu altele noi, cu condiția să fie la rândul lor brevetate de masă. Dacă ceilalți sunt creștini, se va considera și el creștin. Dacă ceilalți sunt atei, se va declara și el ateu. Dacă ceilalți sunt criminali, va deveni și el criminal. Fără probleme. Ba poate chiar cu bucurie. După cum sublinia Gustave Le Bon, civilizațiile au fost create de către elite, niciodată de către mase, care nu au forță decât pentru a distruge. Civilizația presupune anumite exigențe pe care masele nu sunt capabile a le urma: ordine rațională, reguli fixe, cultivarea spiritului, sublimarea instinctualității într-o direcție creatoare etc. Domnia maselor înseamnă așadar eșecul civilizației, ea anunțând, în cele din urmă, întoarcerea omenirii în noaptea barbariei primordiale.