Motto: „Nu suntem săraci de-avere, /
Ci săraci de mângâiere.” (Grigore Vieru)
N-aș putea zice că mass-media de la noi n-a fost receptivă la evenimentul politic reprezentat de vizita dlui președinte Traian Băsescu peste Prut, în acea parte detrunchiată de țară, care, în ciuda unui proces teribil de deznaționalizare și rusificare, mai păstrează, ascunsă în tainițele de nepătruns ale sufletului, o fărâmă de lumină „cât un sâmbure de mac”, ceva mai mare ca o părere, virtuală flacără de gând românesc.
Sigur, nici eu nu pot accepta ideea că vizita președintelui n-a fost pregătită în cele mai mici amănunte, dar nu pot reduce importanța acestei vizite la confuzia regretabilă Kabul – Cahul, la „unirea” pe calea ferată și nici măcar nu-mi trece prin gând să zic ce s-a zis de un pestriț la mațe dâmbovițean, cum că noi suntem atât de săraci, că nu avem de unde să le dăm lor bani, uitându-se că atunci când te duci în casă nouă, duci un cadou în valoare de cât te lasă inima și punga.
De asemenea, nu pot accepta comportarea președintelui Traian Băsescu în țara vecină – să acceptăm realitatea că sunt două state românești – ca și cum ar fi fost în campanie electorală, cu băi de mulțime, ca la Țiganca, cu un Mihai Ghimpu, președinte interimar al Republicii Moldova, dar președinte, lăsat în plan secund, când ar fi trebuit luat de braț și, împreună, să fi pătruns în mulțime: i-ar fi întărit autoritatea și legitimitatea. Lumea de acolo l-a întâmpinat cu bucurie, unii au strigat ceva despre unirea cu România, au fost și clipe emoționante, după cum au fost și atitudini net antiromânești, exprimate nu numai de Voronin, s-au făcut promisiuni care ar trebui îndeplinite, însă efectele benefice ale vizitei au fost, dacă nu anulate, cel puțin diminuate, de intervenția secretarului de stat al SUA, dna Hillary Clinton, făcută la Paris, prin care spune direct că procesul de democratizare din Republica Moldova și îmbunătățirea condițiilor de trai pot fi făcute fără aportul României. România ar trebui să semneze tratatul de frontieră, de recunoaștere a granițelor Republicii Moldova, granița de pe Prut, cerință exprimată de atâtea ori de Voronin și întărită de Hillary Clinton, adăugând că un alt motiv de îngrijorare este menținerea trupelor ruse în Transnistria.
Se poate afirma că, sub aspectul reacțiilor externe, vizita în Republica Moldova n-a fost pregătită, nu s-a luat bilet de voie de la cine trebuia: SUA, NATO, UE, Germania, Anglia, Franța și Rusia. Dacă te duci la frații tăi fără bilet de voie, trebuie să te autocenzurezi, să te gândești foarte bine la ce spui, ca să nu superi „aliații”. Sunt aceiași care i-au aprobat lui Stalin și Uniunii Sovietice să păstreze teritoriile ocupate prin forță și dictat în urma încheierii, la 23 august 1939, a Pactului Ribbentrop-Molotov.
Partea proastă e că la București nu s-a înțeles că Republica Moldova reprezintă, prin poziția geostrategică, o zonă de interes pentru marile puteri, în care România nu are ce căuta. Într-adevăr, după ce la Chișinău puterea a fost luată de opoziția democrată, cu un program de democratizare și de orientare spre structurile euro-atlantice, șeful guvernului din Republica Moldova, Vlad Filat, a obținut, în urma unor vizite, ultimele în SUA și Ucraina, pe lângă un ajutor material (260 milioane dolari din SUA), și sprijin în procesul de apropiere de UE. În acest context, promisiunea de sprijin pentru netezirea asperităților în calea spre aderare la UE, făcută de Traian Băsescu, a pierdut mult din consistență, deși o graniță a UE pe Nistru nu este lipsită de interes pentru protagoniștii scenei politice europene. Îngrijorarea dnei Hillary Clinton în legătură cu faptul că România n-a semnat Tratatul de frontieră cu Republica Moldova, la care adaugă prezența Armatei a 14-a în Transnistria, este o invitație străvezie (o dorință care sună a ordin!) la recunoașterea de iure a statalității Republicii Moldova, pentru ca Voronin, coloniștii rusofoni și moldovenii mancurtizați să doarmă liniștiți, să-și păstreze funcțiile și averile. Aceștia nu au a se teme de măsurile luate de noua putere (cercetarea crimelor din timpul „revoluției” din 7-8 aprilie 2009, condamnarea regimului comunist-bolșevic, impus de Uniunea Sovietică), fiindcă au protecția Rusiei, nici de marea lor temere: unirea Republicii Moldova cu România. Putem bănui că problema frontierei de vest a Republicii Moldova a făcut obiectul unei discuții – printre altele – dintre NATO și Rusia, altfel ar fi foarte greu să credem că, dintr-o pură întâmplare, poziția SUA, exprimată de Hillary Clinton, este identică cu cea exprimată de Rusia prin goarna Voronin. Dacă noi, România ca stat, am ajuns în situația de a fi stopați în intențiile noastre este ca urmare că nu am știut și nici nu am vrut să tratăm cu Rusia, nici în perioada 1918-1940, nici din 1989 până la zi. Până ne deșteptăm noi din amețeala apuseană și până apare un nou Nicolae Titulescu, jocurile sunt făcute între Prut și Nistru, noi rămânând cu vorba și cu bunele intenții.
Cu toată agenda politică internațională potrivnică, ne rămân destule portițe de a ține legătura cu românii de peste Prut. Să continuăm cu acordarea burselor pentru elevi și studenți (3.500 în prezent), semnarea convenției pentru micul trafic de frontieră, acordarea unor ajutoare bănești pentru infrastructura din zona frontierei, accelerarea procesului de acordare a cetățeniei române, care, dublate de măsurile coaliției democrate de condamnare a totalitarismului, de modificare a Constituției în sensul posibilității alegerii președintelui republicii, dar și a repunerii în drepturi a limbii române, despre care Marian Lupu adoptă o poziție de împăcare – limba oficială să fie moldovenească și în paranteză „identică cu limba română”, adoptarea normelor ortografiei limbii române etc., vor contribui la apropierea dintre cele două state românești și întâlnirea în cadrul UE. Trebuie, de asemenea, să apreciem măsura luată de guvernul de la Chișinău de a desface gardul de sârmă ghimpată, întins pe toată granița formată de râul Prut, un alt fel de zid, despărțitor de frați, ca un gest de deschidere spre noi, în primul rând, și spre vest. Dacă se ajunge la semnarea tratatului privind micul trafic de frontieră, ne vor trebui mai multe locuri de trecere – poduri – în prezent sunt doar șapte, față de cele 27-30 din perioada 1918-1940 și 1941-1944. Se mai cunosc locurile unde au fost vechile poduri: unul era la ieșirea din Manoleasa – Prut, altul era la Ștefănești (tot acolo se zice că a fost și o moară!).
Vor spune unii de la noi, ridicați de la coada oii, dar nu mai sus, ei, care au învățat să gândească totul în termenii profitului, că ce câștigăm noi după atâta efort și cheltuială? Dacă le vom spune că ce facem pentru românii din Republica Moldova este o investiție de suflet, ei vor râde și nu vor înțelege, fiindcă trebuie mai întâi să ai suflet pentru o astfel de investiție.
Comentarii