Monografia comunei Siminicea

Printre studiile monografice (tot mai numeroase în ultima vreme) dedicate unor localități din județul Suceava se numără și cel intitulat „Siminicea”. Rod al preocupărilor și eforturilor conjugate ale soților ec. Gheorghe Haliță, primarul comunei, și înv. Maria Haliță, lucrarea la care ne referim se înscrie cu cinste între altele mai vechi sau mai noi de acest fel. Parcurgându-i paginile, cititorul își poate face o imagine cuprinzătoare referitoare la istoricul comunei Siminicea de la primele sale atestări documentare până în zilele noastre.

 

Structura compozițională este, în genere, cea obișnuită pentru asemenea lucrări. Mai întâi, sunt abordate probleme precum așezarea geografică a localității, relieful, clima, rețeaua hidrografică, vegetația, fauna, solurile etc. Folosind surse de date autorizate, totul este redat succint, într-un limbaj de specialitate adecvat. Un capitol foarte important este cel referitor la primele mențiuni documentare, unele de pe vremea lui Alexandru cel Bun, cu privire la existența satelor Siminicea și Grigorești, cu toate denumirile ce le-au fost atribuite de-a lungul timpului. Este, fără nicio îndoială, una dintre părțile cele mai rezistente ale lucrării, cea care conferă, de fapt, identitate acestor sate în raport cu cele din jur. O altă problemă asupra căreia s-au oprit autorii se referă la struc-tura etnică a populației din Siminicea, cu atât mai mult cu cât, de-a lungul vremii, s-au exprimat păreri foarte diferite în această privință. Concluzia e clară: satul a fost locuit neîntrerupt în majori-tate de români din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Alături de ei s-au așezat, ca și în cazul altor sate de prin părțile noastre, gru-puri de bejenari ucraineni sau polonezi plecați din locurile lor de baștină în căutarea unor condiții mai bune de trai (doresc să fac o precizare în legătură cu o afirmație din carte cu referire la această problemă: în Adâncata nu au trăit niciodată grupuri de vorbitori ai vreunei limbi de origine slavă). O dovadă că la Siminicea românii au constituit mereu majoritatea o reprezintă însuși faptul că în cele două biserici din sat s-a slujit întot-deauna numai în limba lor. De asemenea, în zadar s-a încercat in-troducerea limbii ucrainene ca limbă de predare în Școala din Siminicea în perioada 1953-1956, pentru că s-a opus întreaga suflare a satului (cu prețul libertății unuia dintre inițiatori), încât autoritățile comuniste din acea vreme nu au avut încotro și au renunțat. Sunt rezervate apoi câteva pa-gini referitoare la școala și bise-rica din Siminicea și Grigorești. Cititorul își poate forma o imagi-ne sumară asupra existenței celor două instituții fundamentale pentru viața oricărei comunități: data înființării, evoluție, cadre didactice și preoți slujitori etc. Mult mai amplu și mai docu-mentat este capitolul Caracteri-zarea habitatului, în care, printre altele, este redată, prin grafice și tabele statistice, evoluția demo-grafică a satului Siminicea de-a lungul ultimului secol. Din mul-titudinea de date cuprinse aici, le menționăm pe cele referitoare la structura etnică a populației stabilită pe baza recensămintelor din 1930 și din 2001: în 1930, pon-derea românilor reprezenta 88,69% din total, iar a ucrainenilor – 10,67% (restul aparținea altor naționalități), pentru ca în 2001, proporția să fie de 99,6% la 0,06%. În completarea celor arătate până aici, trebuie remarcat faptul că monografia cuprinde un număr de fotografii vechi de o mare valoare documentară, precum și unele mai noi, în culori, cu imagini de o rară frumusețe din cele două sate ale comunei și care întregesc în chip fericit aspectul și conținutul lucrării. În concluzie, se poate afirma că, prin elaborarea și tipărirea monografiei „Siminicea”, autorii Gheorghe și Maria Haliță au întreprins un demers absolut lău-dabil. Studi-ind-o, se observă cu ușurință că, pentru aceasta, s-au documentat îndelung, au studiat lucrări de referință în domeniu, au cercetat cu multă atenție arhiva primăriei, au valorificat tradiția locală etc., adunând astfel un important volum de date și in-formații. Mai trebuie menționat că au redactat totul într-un vocabular de specialitate adecvat și un stil caracterizat prin cursivitate și chiar eleganță. Ei sunt însă conștienți de faptul că lucrarea este „destul de modestă în comparație cu datele pe care ar putea să le cuprindă” (pag. 5) și, ca urmare, intenționează ca, pe măsură ce vor lărgi aria de in-vestigații, să o completeze și să realizeze o nouă ediție. Într-o asemenea perspectivă, pornind și de la sugestiile foarte utile oferite de alte lucrări de acest fel, este necesar ca autorii să trateze în capitole distincte instituțiile foarte importante ale comunei (biserica, școala, primăria, căminul cultural, dispensarul uman etc.) și viața ei cultural-artistică, iar pe altele să le dezvolte în mod corespunzător. De asemenea, se cuvine să întocmească aparatul critic absolut necesar unei lucrări de acest fel și să precizeze bibliografia consultată. Și, pentru ca totul să fie cum trebuie, e bine să încredințeze lucrarea unei tipografii care să-și menționeze la locul potrivit numele, apoi editura în cadrul căreia apare lucrarea, anul apariției, ISBN etc. pentru corecta și deplina informare a cititorilor. În ce-i privește pe autori, ei au înfăptuit deja ce a fost mai greu. Le dorim deci succes pentru a-și duce la îndeplinire până la capăt gândul bun de care sunt animați. GH. GIURCĂ