Mihai Cimpoi

Toate amintirile mele cu Mihai Cimpoi sunt proiectate pe fundalul cărților, înconjurate de cărți. Când mă gândesc la Domnia Sa, îmi apare când ținând în spate imensa bibliotecă a acestei lumi, când cu aripi învolte din miriade de pagini, când respirându-le cuvintele, ca alte făpturi aerul ori apa, întotdeauna viu și îngropat în cărți deopotrivă. În acest tablou cu omul-carte, apropierea descoperă detaliile: cu dulceața amară din muzica veche a glasului său adună și ține nerisipite condeiele și conștiințele Basarabiei. Uriaș blând, împins de o inimă dârză, pleacă la lupte cu atât mai grele cu cât sunt mai ascunse, domesticind cu mierea graiului și lupii tineri, și lighioanele bătrâne.

 

Poate că uneori amână, poate că alteori preferă să aștepte, vorba, gestul, nu cuvântul scris, dar nu renunță niciodată. De aceea bătăliile sale, când nu sunt câștigate, vor fi câștigate. În acest tablou cu omul-carte, lectura luminea-ză adâncurile: îl iubește pe Eminescu și se mândrește, suprem blazon, că este român. El este acasă și în Basarabia, și în Bucovina, și la București. Acest sentiment al firescului nu îi este dat oricui. Trebuie să străbați drumuri încâlcite, anevoioase, îndoit sub dulcea povară a cărților și să treci peste ape vegheate și munți păziți de străjeri cu aripi fragile de hârtie tipărită. Și să chemi până ce ți se va răspunde. Glasul lui Mihai Cimpoi are ecou. Nu stârnește avalanșe, dar mișcă munții și apele pe nesimțite, în sens întregitor.