Care ar putea fi viitorul relațiilor româno-italiene?

Majoritatea celor care am făcut carte în România am învățat, cu mare mândrie, că noi românii ne tragem de la Rîm, că originea poporului nostru este una latină, mai precis romană. Așa ne-a fost prezentată istoria, în acest spirit am crescut și ne vine foarte greu acum să acceptăm faptul că între România și Italia apar conflicte de o asemenea natură, precum cele legate de așa-numita emigrație a românilor în peninsula italiană.

 

În urmă cu puțin timp am avut ocazia să discut, la Bruxelles, cu o delegație a Parlamentului Turciei, unul dintre subiecte fiind istoria comună româno-turcă, mai ales perioada Evului Mediu și a Moldovei lui Ștefan cel Mare. Ceea ce știu turcii referitor la secolele XIV-XV, nu are aproape nicio legătură cu ceea ce știm noi, din punc-tul lor de vedere, ei – otomanii – au fost mereu victorioși în lup-tele cu moldovenii. Ce vreau să spun nu are nicio legătură cu judecarea istoriei, ci mai degrabă cu asumarea ei, cu partajarea prezentului, dar mai ales cu programarea viito-rului. Cu siguranță, dacii și romanii au avut un rol covârși-tor în formarea poporului ro-mân, cu siguranță moștenirea noastră culturală, lingvistică, dar mai ales comportamen-tală are o componentă puter-nică latină. Însă acest lucru nu poate compensa sau contrapu-ne o poziție corectă unei stări sau, mai degrabă, unui proces politic denigrator, care își pro-pune pur și simplu manipula-rea la scară largă. Scopul este unul singur și, din nefericire, scuză mijloacele: câștigarea ale-gerilor. Tema de campanie – românii din Italia – a fost in-ventată de fostul primar al Ro-mei, Walter Veltroni, preșe-dintele Partidului Democrat, fiind ulterior preluată de dreapta lui Silvio Berlusconi. Însă, pentru a fi corecți, tre-buie să precizăm un lucru: da-că nu ar fi existat cazul Mailat, ucigașul Giovannei Reggiani, poate că prigoana la adresa românilor care muncesc în Peninsulă nu ar fi avut o ase-menea desfășurare. Oricum, a fost un caz nefericit, la un mo-ment nefericit, iar ceea ce a ur-mat se știe: de la acțiunile civice, în urma cărora au fost in-cendiate tabere de români aciuați la periferia marilor o-rașe italiene, la poziția pro-fund greșită a comisarului eu-ropean pentru justiție Franco Frattini și, mai nou, la preluarea temei expulzării românilor în campania pentru ale-gerile generale din Italia. Toa-te aceste tensiuni au culminat cu recidivarea în discurs a actualului propus pentru portofoliul de externe italian, același Franco Frattini, cel care vrea, nici mai mult nici mai puțin, decât restricționarea drastică a unuia dintre cele 4 drepturi fundamentale europene: dreptul la libera circulație a persoanelor, în cazul în speță a românilor care nu pot justifica un anumit venit lunar, care să le asigure un nivel de trai minim. Uneori suntem dispuși să vedem numai jumătate de adevăr, așa cum face domnul Frattini, despre care am spus la momentul scandalului din Parlamentul European, în toamna anului 2007, că i-aș fi cerut demisia, dacă aș fi fost europarlamentar la acea dată, pentru declarațiile incendiare la adresa românilor care muncesc în Italia. Orbiți de politică și de dorința de a obține voturi cu orice preț, politicienii de dreapta uită complet ceea ce a însem-nat emigrația românilor, atât de hulită acum, pentru dezvoltarea Italiei. Domnul Frattini uită – sau preferă să uite – efortul zecilor de mii de români care au muncit și muncesc în continuare pe șantierele din Torino, Milano, Roma, unii la negru, alții cu acte, dar majoritatea plătiți cu mult sub nivelul acceptabil pentru un muncitor italian în condiții similare. De multe ori suferința îndurată și desconsiderarea fățișă erau rețeta prin care ai noștri români acceptau umilința unui salariu mai bun ca cel pe care l-ar fi putut pri-mi în România. Aș putea scrie mult despre acest subiect, pentru că ceea ce li se întâm-plă concetățenilor noștri este în contradicție cu orice normă europeană, însă nu de vorbe avem nevoie, ci de fapte, de o poziție clar exprimată de au-toritățile naționale, președinte și premier în primul rând, cei care trebuie să solicite ferm guvernului italian să își precizeze poziția față de cele câteva sute de mii de români care trăiesc și muncesc în prezent în Italia și să respecte normele europene precizate în tratatele constitutive ale Uniunii Europene.