„Handicapații” de lângă noi

Ziua Mondială a Persoanelor cu Handicap, precum și Ziua Europeană de Protest pentru Drepturi Egale și a Luptei împotriva Discriminărilor Persoanelor cu Handicap au trecut ieri, în Suceava, fără a fi prea mult observată. Singur, directorul executiv al DAS – adulți, Răsvan Filip, a ținut să ne facă o declarație în legătură cu subiectul mai sus amintit: „Există, la români, și în special în județul Suceava, o discriminare în legătură cu persoanele cu handicap psihic sau fizic. Există legi speciale care protejează această categorie, dar, din păcate, deși impuse de UE, ele nu se aplică. Unu la mână: în ceea ce privește accesul la educație, de prea puține ori, un copil cu handicap este tratat la fel, ca să zic așa, ca unul fără dizabilități. Un copil cu un handicap, de orice natură ar fi acela, este marginalizat, este un paria. Se râde de el, chiar de cei care ar trebui să se opună acestei nefaste practici. Doi la mână: accesul la muncă al persoanelor cu dizabilități există, însă doar pe hârtie. Niciunul dintre agenții economici nu a angajat în ultimii doi ani niște persoane de gen. E o păcătoasă tradiție românească în a-i vedea pe cei mai dezavantajați decât tine un balast? Probabil că da, deși mentalitățile încep, cât de cât, să se schimbe!”, ne-a declarat directorul Filip.

 

Pe surse, am aflat că, de cel puțin un an de zile, un expert în calculatoare, aflat, din păcate, în scaun cu rotile, este refuzat, sistematic, de angajatorii locali, în ciuda facilităților acordate de stat (n. red., aproape inexistente!…). În plată, la nivelul județului Suceava, există, la peste 700.000 de locuitori, peste 15.000 de „handicapați”. Dintre aceștia, 2656, sunt minori (cu vârste până la 18 ani), asociați gradelor de handicap 1,2 și 3. Un număr de 4386 de persoane sunt asimilate nevăzătorilor. „Benefic, totuși, este faptul că 579 de copii cu nevoi spe-ciale din județ au parte de ceea ce se cheamă învățământ la domiciliu. Adică vine învă-țătorul, dl Trandafir cum s-ar zice, profesorul, și predă orele acasă la copilul aflat în nevoie. La un număr de 2656 de minori, situația poate părea insignifiantă, dar niște pași s-au făcut. În învățământul special, instituționalizat, avem, în prezent, 124 de minori”, spu-ne dl Filip. Un pas înainte în protejarea intereselor celor mai puțin no-rocoși dintre membrii socie-tății a fost făcut de înființarea, la sediul DAS Suceava, a unui club destinat exclusiv persoa-nelor cu dizabilități. „Fundația română AREAS, cu sprijin austriac, ne-a ajutat foarte mult, dotându-ne cu lo-gistica necesară: calculatoare, mese de tenis de masă, tele-vizoare, tot ce trebuie unui club. Ori de câte ori au nevoie, aceste persoane vin, chiar și în sărbătorile legale, vezi sâm-băta sau duminica, și socia-lizează împreună. Mă bucur să știu că există un nucleu de vreo 20 – 30 de persoane care vin zi de zi, asistați de personal calificat din partea noastră, și că au aici au un fel de lume a lor. Lume a lor, integrată lu-mii așa-zis normale căreia îi aparținem, noi ceilalți. Vedeți? Asta e drama omului cu handicap, în România. Cineva te consideră altfel decât ești, decât poți tu, ca entitate, ca om, să dai tu societății. Sun-tem egali și nu prea”, spune directorul. Întrebat despre rampele de acces, mai ales în instituțiile publice, de care, potrivit le-gilor UE, toți „handicapații” ar trebui să beneficieze, dl Filip ne-a declarat: „Repet, toate sunt bune și frumoase. Pe hârtie. Știu că, cel puțin în municipiul reședință de județ, nu există peste tot unde ar tre-bui rampe pentru cei în scaun cu rotile, deși eforturi s-au mai făcut. Să nu vă închipuiți, însă, că, în marea UE, situația stă pe roze. Și acolo sunt pro-bleme, dacă nu în ceea ce pri-vește accesul în instituții pu-blice al persoanelor cu diza-bilități, cel puțin în ceea ce pri-vește receptarea de către societate a acestora. Oamenii au preconcepții, idei precon-cepute ”. Am întâlnit, ieri, pe stradă, două persoane cu dizabilități, care apelau la mila publică. „Vă simțiți discriminat în vreun fel în Suceava?, l-am întremat pe C.R., de 53 de ani, aflat în scaun cu rotile. „Ba bine că nu! Nu am niciun fel de facilități. Vă invit, într-o zi, să urcați, sau mai bine zis să mă urcați într-un autobuz. Șoferul ori nu știe, ori e prea prost să înțeleagă că sunt și oameni care chiar nu pot țopăi, în căruț aflându-se, în mașină. Are rampă, dar cine a văzut-o vreodată? Apelez la mila publică pentru că altfel nu văd cum aș putea supra-viețui. Chiar astăzi (n. red. – ieri), a trecut pe lângă mine o cohortă de politicieni, puși pe strâns voturi. Dacă aș fi avut picioare, aș fi fugit după ei. Așa, nu m-au văzut!”, ne-a răspuns. I.G., de 30 de ani, om cu familie, copil mic, dar, din păcate, fără un picior („re-cuperat”, cu mari intervenții, în cele din urmă, de la stat, din plastic – iar altceva nici nu-și dorea, fiind visul său cel mai mare) ne-a spus: „Codul fiscal actual zice că orice han-dicapat poate să-și cumpere mașină, adaptată nevoilor personale, cu credit de la ban-că, fără dobândă. Că dobânda o plătește autoritatea pentru handicapați. Plus o grămadă de facilități. Perfect adevărat. Am făcut acte la București, mi s-au aprobat, și la Suceava la fel, dar, la orice bancă am mers în Suceava, mi s-a spus: Șu-șaua!… Mai vii pe la noi! Ce venituri ai? 2 milioane și ceva… La revedere! De ce mai dau legi dacă nimeni nu le aplică?”