Taine eterne (II)

EVRICA: Curentul, fiorul ce au trecut prin mine în vis sunt de sorginte divină. De 47 de ani aștept această inspirație cu care m-a învrednicit Marele Anonim (Zeus, Iahove, Alah, Spirit Universal, Domn al Zeilor – Dumnezeu), azi, 23 ianuarie 2008, ora 3.30 (noaptea). Este posibil ca și visele de atunci să se fi produs la aceeași oră, aproximativ. Deducția, raționamentul in-spirației rezidă în dragostea pentru Dumnezeu ce mi se insuflase prin acel curent-fior, dragoste de care am fost ani-mat din fragedă copilărie până cu puțin timp înainte de ares-tare, dragoste ce i se insuflase și apostolului Pavel.
 

Dumnezeu este dragoste, concluzionează apostolul Pavel prin al său “Poemul dragostei” (1 Corinteni, 13:1-13) – o capodoperă a li-teraturii universale, căci, “chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic… Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă în mân-drie, nu se poartă necuviin-cios, nu caută folosul său, nu se mânie…, se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată…” Dragostea mea pentru Ma-ria a pierit cu aproximativ o lună înainte de arestare (iunie 1958). “S-a dus amorul, un amic /Supus amândurora, /Deci cânturilor mele zic /Adio tuturora.” //”Și poate că nici este loc /Pe-o lume de mizerii /Pentru-un atât de sfânt noroc /Străbătător durerii!” Dragostea pentru Maria pierise definitiv, dar de ce a trebuit să piară, tot atunci, și dragostea mea pentru Dumne-zeu? De farmecul iubirii pen-tru Maria m-am sforțat să mă dezbar, considerând că este nedemn pentru un bărbat să iubească în pustiu, fără ecou. Mai rămâne și taina asta de dezlegat: dacă nu mă mai gândesc deloc la ea, de ce-mi apărea în fiecare vis, îndoliată și-nlăcrimată? S-a dus amorul, s-a dus și Maria, de câțiva ani, în mormânt: “Și dacă glasul adorat /N-o spune un cuvânt, /Tot înțeleg că m-ai chemat /Dincolo de mormânt.” Nu țin minte cum a venit în viața mea acest amor, dar nicidecum nu se poate uita mai ales felul cum s-a dus. În luna iunie 1958, mă aflam în orașul Gura Humorului, cu însărcinări didactice la liceul din localitate. Vreme splen-didă, peisaj mirific, lume debordând de veselie… Ce-ar fi însemnat toate acestea pentru un veritabil Casanova? În schimb, inima mea gemea sub grea povară, nedumerind societatea femeilor mai ales. De câteva luni îmi pusesem în gând să-nchei joaca pisicii cu șoarecele. Și-ntr-o zi, mer-gând agale pe vârful unui munte înalt, încordându-mă și concentrându-mă cu maxim de intensitate asupra proble-mei, de-odată, simții material-mente că de pe inima mea se desprinde un bolovan, care, apoi, rostogolindu-se pe tra-seul piciorului stâng, se opri la 3 m de mine; din momentul acela am simțit că n-o mai iubesc pe Maria; se pare că și ea a simțit acest lucru, că prea suspecte erau toate: și pre-zența ei în stația de autobuz când revenisem din delegație și sfiiciunea cu care se atașase de mine în drum spre casă, și unica, laconica propozițiune rostită duios de către dânsa: “Mă simt atât de mică!”. Dar ceea ce surprinsese cel mai mult este faptul că, ajungând la destinație, n-o zbughise pe poartă ca în alte dăți de-atâtea ori, ci se oprise, cu privirea în pământ, așteptând locul și anticipând parcă “pronun-țarea sentinței” de ADIO; aveam “pronunțarea” pregă-tită, pe care am “deliberat-o” în vârf de munte, atunci când se produsese minunea spul-berării amorului și iată că des-tinul aranjase momentul potrivit ca să-i recit Mariei “comunicarea”: “Căci azi le semeni tuturor /La umblet și la port, /Și te privesc nepăsător /Cu-n rece ochi de mort.” //”Cu ochii serei cei de-întâi /Eu n-o voi mai privi-o… /De-aceea-n urma mea rămâi – ADIO!” După aproximativ 20 de zile de la această confruntare romantică cu Maria, pe data de 9 iulie 1958, sunt arestat de către Securitate. După alte vreo 20 de zile – primul vis memorabil în care Maria îmi înmânase bilețelul cu… 4 ani. Cu 12 zile înainte de ares-tare, pe data de 28 iunie 1958, a mai avut loc un eveniment semnificativ: Consfătuirea pe-dagogică a cadrelor didactice din raionul Siret. Vorbitori, peste vorbitori, care mai de care. Într-o pauză, inspectorul metodist Bohatereț îmi spune că sunt și eu propus să iau cuvântul, dar să fiu atent ce vorbesc! N-am înțeles atunci substratul atenționării, deși am mai fost atenționat cândva de către fostul notar Ursulean, care mi-a zis: “… fii atent ce vorbești cu preotul”…! N-au contat nici atenționările, nici avertismentele: dorința mea de a epata și de a brava a fost mai puternică. Și-ntr-adevăr, când nomenclaturistul Rus-șindilar Petru mă-ntrerupsese și începuse a-mi răstălmăci expresiile din discursul meu liber, toată sala izbucnise în cor: Să vorbească! Să vor-bească! O pădure de mâini ridicate, care voiau să sară în apărarea mea și agenți care se repezeau la cei cu mâinile ridicate, apăsându-le în jos. Mă uitam la sală și ascultam comentariile tendențioase ale lui Rusșindilar (nu mi-e nici tovarăș, nici domn); vedeam cum mulți țineau cu încă-pățânare mâinile ridicate și chiar se ridicau să spună ceva, să-i spună activistului că a înțeles greșit spusele mele, dar când am auzit și ironica lui aserțiune: “Tovarăși, au-ziți ce spune el, că noi dacă nu suntem artiști ca dânsul, suntem niște ANIMALE!” – atunci m-am stropșit spre tribună, întrebându-l răstit pe vorbitor: “De ce-mi falsificați afirmațiile?”. Referindu-mă la munca didactică din discursul meu, l-am citat pe John Ruskin, care spunea așa despre munca omului: “Omul dacă nu este artist în munca sa, cu prea puțin se deosebește de un animal.” Citatul l-am descoperit într-o revistă de pedagogie oficială, tradusă din limba rusă. Autorul aserțiunii filo-zofice este critic de artă și so-ciolog englez (1819 – 1900) – deci spion imperialist, după concepția mahărului bolșevic. Ca urmare, am fost somat să ies afară; am ieșit furios. Anexez acestui text o pagină extrasă din Dosarul judecătoresc de la Tribunalul Militar Iași, dosar în urma căruia am fost condamnat la 10 ani, muncă silnică. De asemenea, dețin copii după declarații ale unora dintre cei anchetați de securitate în legătură cu incidentul de la Consfătuirea de la Siret a cadrelor didactice. Acolo mi s-a hotărât destinul. În arestul Securității, a doua zi după arestare, pe data de 10 iulie 1958, ancheta-torul-șef al regiunii Suceava, cpt. Feler, cel care mă și arestase, uitându-se într-un dosar, mă întreabă: – Ai spus că țara noastră este înapoiată? – Nu, n-am spus asta. Și anchetatorul a închis dosarul. A treia zi am fost transferat la arestul Securității din Botoșani. Anchetatorul de acolo, lt. Hlatchi, după câteva anchetări, într-o zi, îmi pusese în față un dosar voluminos, îndemnându-mă să-l răs-foiesc; după mai multe file răsfoite, anchetatorul pune palma pe dosar, așteptând până când și-a dat seama că am terminat de citit urmă-toarea declarație: (Va urma) VASILE REPTA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: