Cu monahia Elena Simionovici, despre Sfânta Mănăstire Voroneț

A fost un moment, între războaie, când câțiva tineri – păreau atunci doar rebeli, răzvrătiți, nemulțumiți cu rolul de figuranți în istorie – vedeau în Moldova un spațiu al abandonului, ruralismului, duioșiei sentimentale. Făceau totul pentru a se debarasa de viziunea aceasta pe care o considerau idilic-sentimentală. Peste ani, pe 10 oct. 1970, Cioran, unul dintre ei, îi scria lui Noica: „Nu mai știu unde și când, dar oricum înainte de război, scriam că mănăstirile noastre minuscule sunt ima-ginea unui popor neînsemnat și nefericit. […] Contemplând proporțiile delicate ale acestui minunat Voroneț, m-au cuprins remușcările: te poți re-aliza la fel de bine prin minuscul ca și prin grandios”. Privind înapoi, la cei cincizeci de ani de comunism, ne gândim dacă nu cumva e mai bine să fii figurant în istorie. Să nu fii, adică, ales pentru „experiențe”. Fie această experiență chiar a figurației. Când îi scria aceste cuvinte lui Noica, chit că demonul vanității nu-i dădea pace, Cioran căuta cu disperare anonimatul…

 

În fapt, această posibilitate de realizare prin minuscul și nu prin grandios, atât de caracteristică lui Cioran în-suși, este unul dintre sensurile ultimei cărți scrise de mo-nahia Elena Simionovici, Sfânta Mănăstire Voroneț. Icoanele Altarului (Editura Mușatinii, 2007). E invocat la un moment dat teologul Dumitru Stăniloaie, care vorbea despre sentimentul sfințeniei, prezent la Biserica de Răsărit, „în bolta aplecată” care Îl indică „pe Dumnezeu cel personal care îmbrățișează cu iubire comunitatea pentru a o atrage la viața Sa îndumen-zeind-o; o face să se unească în El care o ocrotește ca Atot-țiitorul”. Monahia Elena Simionovici găsește aici răs-puns pentru „desele întrebări ale vizitatorilor străini, mai ales din țările cu impunătoare catedrale gotice. Uimiți și extaziați de frumusețea și unicitatea picturii exterioare, se mirau, cu voce tare, de proporțiile modeste ale Bise-ricii. Observau diferența din-tre grandioasele lor Biserici, înalte și reci, și înălțimea redusă a Bisericii noastre.[…] Ceea ce remarcau, totuși, și recunoșteau cu franchețe, era starea de liniște, de bucurie duhovnicească pe care o încercau intrând în Biserica noastră”. Un citat din Evdo-kimov confirmă cele spuse: spre deosebire de catedralele gotice, care „taie și azi răsu-flarea” („În gotic, verticalele și masa de pietre se aruncă violent spre infinit și trag după ele spiritul omului”), cupola de la Voroneț, asemenea celei de la Sfânta Sofia, „exprimă frumusețea într-un mod lăuntric; venind dintr-o adân-cime tainică și dintr-o înălți-me nelimitată, coborând pes-te om, îl umple de o pace tran-scendentă”. Cât despre „rostul Iconostasului, care separă Sfântul Altar de Naos”, între-bărilor suspicios-revendi-cative ale altora li se răspunde cu vorbele Mântuitorului: „Eu sunt ușa” (Ioan, 10, 7-9). Cât privește albastrul (de Voro-neț), de reținut părerea lui Di-onisie Areopagitul, care „nu-mește culoarea albastră din icoane drept taina ființelor, culoarea transcendenței în raport cu cele pământești și sensibile”. De fapt, pasiunea severă a demonstrației por-nește de la premisa că biserica este trupul lui Hristos, că intrarea în biserică semnifică o depășire a timpului istoric și o pătrundere în timpul christic, liturgic. Mai mult, orice cuvânt se întemeiază pe credința aspră că a fi în trupul lui Hristos înseamnă și a-ți asuma un mod grav de a viețui în istorie. În fond, prezentarea icoanelor, cu accentul pe biografia concretă a sfinților, vizează, ca model exemplar, ascetismul și lupta pentru Adevăr. Chiar simplu vizitator fiind, văzând în Voroneț nu-mai un monument de vizitat, o formă golită de substanță sacră, nu poți să fii frivol sau indiferent. Câteva cuvinte despre sem-nificația icoanei susțin această viziune. Icoana este „Cuvânt întrupat”, „cale și mijloc”, „ea însăși rugăciune”, după vor-bele lui Leonid Uspensky. Despre Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, citim: „Icoana vădește și inteligența vie, și marele său simț artistic, gus-tul său pentru măsura în toate, făcându-ne să credem că a trăit cum a învățat și a învă-țat precum a trăit, adică după Evanghelie, având ca model pe Domnul nostru Iisus Hris-tos”. Iată de ce, în preajma icoanelor, în Biserică, mode-lul ți se impune. Oricum, acestei asprimi – care înseam-nă slujirea Adevărului –, monahia Elena Simionovici îi alătură când și când un zâm-bet, nu ironic, ci mai degrabă înțelegător, inteligent, ori-cum. Totuși, un zâmbet înte-meiat pe convingerea că drep-tatea este aici. Iat-o descriind: „Printr-o ușă joasă, încadrată cu colonete, se pătrunde în naos. Legenda spune că atât era de înalt Sfântul Ștefan cel Mare cu tot cu coroană. Dacă e drept sau nu, fiecare crede ce vrea. Dar că trebuie să-și plece fruntea înainte de a pătrunde în fața Sfântului Altar, asta înțelege orice trecător ce ajunge la noi. Este nu numai o aplecare fizică spre a nu încerca tăria pragului, ci este și o aplecare a sufletului pe care acest loc sfânt o cere”. E aici un exercițiu al umilinței, al înțelepciunii, al înțelegerii. În fine, ce se află la temelia acestei cărți? Nu cred că este vorba, înainte de toate, de dorința descrierii marilor icoane de la Voroneț. Acesta e mai degrabă mijlocul adevăratei intenții. Sigur, Monahia Elena Simionovici știe cam totul despre icoane și, în plus, e însuflețită de iubire și pasiune. Când pre-zintă Cina cea de Taină, nu poate să nu observe că pic-torul „era un foarte bun psi-holog”: „Întristarea lor (a apos-tolilor, n.n.) și felul chinuit cum se uitau unii spre alții este sugerată de chipurile concentrate și de privirile întrebătoare cu spaimă. […] Nici un chip nu se aseamănă cu altul, nici o poziție nu este imitată de a altui ucenic. Fiecare în parte este o per-sonalitate bine conturată, ca înfățișare și trăire, ca orien-tare în spațiu, dar pe chipurile tuturor se citește aceeași cu-tremurătoare neliniște provo-cată de cuvântul Mântuito-rului”. Altundeva, cu referire la Împărtășirea Apostolilor: „Scena este cutremurătoare, Mântuitorul întinzând potirul lui Iuda. Acesta are un chip atât de hidos, din cauza gân-dului ce-l stăpânea, încât în-gerul Domnului s-a speriat parcă și s-a mutat de lângă el. Se spune că Iuda era tot atât de frumos ca ceilalți ucenici, dar atunci când a intrat Satana în el, după ce gustase din bucățica pe care Mântuitorul i-o întinsese, chipul s-a meta-morfozat într-o vietate ce nu mai avea nimic din forma an-terioară. Cocoșat, urât, îngro-zit el însuși de fapta pe care urma s-o săvârșească”. Când e vorba despre icoane repre-zentând un sfânt, observațiile care privesc personalitatea pictorului sunt extrem de atente. Dar, repet, mi se pare că prezentarea în sine a icoa-nelor e numai un mijloc. Căci ceea ce însuflețește totul este nevoia de a vorbi despre Taina Spovedaniei, despre Taina Euharistiei, despre jertfă, despre modelul pe care ni-l impun viețile sfinților și viața lui Iisus Hristos. În fond, în permanență, ni se propune, explicit sau implicit, un mod de a trăi. Într-un loc, monahia Elena Simionovici chiar pre-cizează: „Pentru creștinii care nu participă în noaptea Sfintei Învieri la slujba într-o mănăs-tire, vom cita un fragment din Cuvântul de învățătură ce se citește cu această ocazie”. Cartea aceasta are o semni-ficație aparte chiar pentru momentul Săptămânii Pati-milor, cu care se află în legă-tură tainică, scrisă parcă special pentru a demonstra im-portanța sa pentru creștinism. Din semnificația acestei Săp-tămâni se naște patosul întregului discurs, care, deși riguros, păstrează lumina convingerilor sădite din însuflețire. Vorbesc de patos pentru că, întotdeauna, cuvintele nu au nimic din tratarea rece a unui subiect oarecare. În plus, aerul confesiv dă autenticitate și forță. Despre „modestă osteneală” vorbește monahia Elena Simionovici, cu referire la întreprinderea ei. Despre „sfielnică atitudine”. Într-un loc, cuvintele sunt aproape rugăciune: „Fie ca Bunul Dumnezeu să ne dăruiască și nouă, celor ce scriem și citim aceste rânduri, să ne încre-dințăm de această dovadă de dragoste creștinească, pe care Sfântul Spiridon o arată tu-turor celor ce-l cheamă”. Dar secvența cea mai importantă pe această temă, o adevărată profesiune de credință, apare la sfârșitul prezentării icoanei Ispitirea lui Avraam: „Uitân-du-mă în urmă la cele scrise, mă întrebam ce va gândi un cititor despre strădania mea. Am recunoscut că ideile cele mari sunt ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Că le-am citit, că le-am ales, că le-am citat. Deci care este meritul meu în acest context? Doar că, scri-ind, am subscris cu toată ini-ma mea de creștin, cu toată gândirea mea de modest mo-nah la marile și tulburătoa-rele adevăruri. Că am înțeles că, pentru a intra în Împărăție, nu este destul a auzi poruncile Domnului, ci a ne strădui fie-care cu puterea care ni s-a dat și în locul care ne aflăm, să slujim împlinind poruncile Domnului. / Cum poate mulți dintre cititorii acestor rânduri nu vor fi avut la îndemână cartea Sfântului Ioan Gură de Aur și nici răgazul de a citi Sfânta Scriptură, până să ajungă la acest pasaj, mă gân-desc că, puse aici textul biblic și comentariile exegetului, le vor fi mai aproape acelor creștini care sunt, pe lângă toate grijile acestei lumi, preocupați și de grija pentru mântuire”. Iată de fapt sensul acestei cărți: căutarea conti-nuă a căii spre mântuire. În final, aș reveni la sin-tagmele, invocate ceva mai devreme, când monahia Ele-na Simionovici vorbea despre cei ce scriem și cei ce citim… Și cred că aici de comentat nu este numai invocarea celor care citesc, deopotrivă pre-zenți în carte, căci pentru ei este scrisă, ci și faptul că, pentru a scrie, se folosește persoana a III-a plural. Poate pentru că monahia se referă la toți cei ce scriu astfel de cărți; ori poate, mai degrabă, pentru că, în scrisul ei, se răsfrânge un mod de a fi al Voronețului. Nu doar mona-hia Elena Simionovici scrie, ci întregul spirit monahicesc instituit aici, sub oblăduirea măicuței starețe, stavrofora Irina Pântescu. E aici, la Voroneț, într-adevăr, o „vocație culturală renăscută”. Micea DIACONU