Urcam pe firul alb al şoselei prin nesfârşite păduri de măslini. Glasul lui Florin, tovarăşul nostru de drum de la Kourkounis Tours, deschidea cartea cu miturile şi legendele Greciei Antice din copilărie, aducându-mi în faţă, după portretele lui Homer şi Cronos, o scenă pe care nu mă săturam să o cercetez. Reproducere a unui basorelief din secolul doi î. Hr., ea îl înfăţişa pe Zeus prunc aşezat pe o tulpină de viţă de vie totuna cu bucla ancadramentului pietros al unei intrări, sorbind din deschizătura cornului ca dintr-o farfurie adâncă, ţinută de o nimfă blândă, laptele dulce al caprei Amaltheia, în vreme ce în spatele lui, în prag, Pan, el însuşi copil, cânta cu foc din nai. Ocrotitoare, coroana viţei de vie cuprindea la rându-i un cuib cu puişori ciripitori spre care se înălţa tăcut un şarpe, precum şi o pasăre care asculta vrăjită naiul. Nu ştiu sigur dacă această formă arboroasă mai există şi astăzi sau dacă scăderea precipitaţiilor nu a dus şi aici, ca în Santorin, la cultivarea ei “în coş”, cu partea lemnoasă învârtită împletit, ca să apere strugurii şi de secetă, şi de vânturi, în schimb am aflat că urmaşele Amaltheii împreună cu ovinele insulei au fost chemate la judecată pentru dezgolirea culmilor prin păşunat excesiv şi condamnate la împuţinare, astfel că în ultimii cinci ani numărul lor s-a redus programatic la o treime, rămânând doar 50-60 de mii.
Maşina înainta, avionul, aş fi putut spune privind în jos serpentinele subţiri, ca un mosor de aţă desfăşurat în volute strânse pe coasta muntelui, Florin îşi continua povestirea, cu Rhea însărcinată fugind de Cronos, soţul care îi înghiţise ceilalţi nou-născuţi de frică să nu crească şi să-l detroneze, să nu-i ia puterea cum el însuşi i-o luase tatălui. Din când în când o zăream cu coada ochiului plutind prin dreptul nostru cu aripi mari, ca ale morilor de vânt. Morile de vânt, peste zece mii, făcuseră celebru Platoul Lasithi spre care mergeam, pământul fertil, grădina insulei la 840 m înălţime, înconjurată de munţi şi de satele lor. Acum mai mult obiectiv turistic şi ruine, acestea nu se bucură de interesul localnicilor nici după ce statul a oferit câte 500 de euro pentru repunerea lor în funcţiune: preferă să-şi ude culturile apelând la pompe cu motorină. Este una din puţinele unde amărui pe care le detectez în informaţiile pe care ni le dă despre Creta, de care giurgiuveanul Florin Stănişteanu este îndrăgostit. O alta priveşte drumul spre Ierapetra, cel mai sudic oraş al Europei, tot în lucru, mai exact ritmul lent în care înaintează, încet, încet, pe care o contracarează cu un zâmbitor ca să trăieşti o sută de ani şi o risipeşte cu descrierea pieţelor volante care săptămânal blochează şoseaua câteva ore, fără ca nimeni să se supere, deoarece grecii consideră că banii daţi pe legume, fructe şi cereale în supermarketurile de tip Kaufland, Lidl pleacă din ţară, cei daţi aici, pentru produsele de pe platou, rămân. Nu e singurul amănunt care spune ceva important despre eleni. Altul, de pildă, ţine de insistenţa cu care suntem rugaţi să solicităm bon fiscal pentru fiecare cumpărătură: “Cine îl cere ajută Grecia!”
Coborâm la 900 m, soarele torid intensifică mireasma plantelor zonei, cu salvia, purificatoare a aerului, deasupra tuturor. Maşina rămâne în parcare, lângă un autocar care a adus excursionişti francezi şi altele, puzderie, cu ruşi, Florin, pe terasa tavernei plină de turişti care prind curaj sau îşi refac puterile cu plăcinţele cu miere şi brânză şi cu sucuri proaspete de portocală, noi, pentru Diktaion Antron, la intrarea în situl arheologic, putem alege drumul mai anevoios, din dreapta, prin pădure, sau pe cel din stânga, cu dale rare de piatră, însă mai uşor de parcurs, fie pe jos, fie, în special pentru plăcerea copiilor, pe spinarea măgăruşului. Nu vreau să-mi închipui cât de dificil poate fi drumul prin pădure, dacă acesta îţi provoacă vertij numai după câţiva metri, cu peretele muntelui într-o parte şi hăul în cealaltă, bătut de raze de foc în creştet. Geanta mea are greutatea unei valize pregătite în caz de refugiu, eu am o sută de ani, abia mă târăsc în arşiţa supremă a verii în Creta. Cu aripile lipite cu ceară ca ale lui Icar, Rhea ar fi rămas cu umerii goi şi ar fi trebuit să urce cu un pas înaintea noastră, lipită de stâncă la fiecare întâlnire cu un măgăruş, abia reuşind din pricina sarcinii aproape la termen, dar susţinută, însufleţită de gândul salvării copilului. Ezit înainte de a o urma, la 1025 m, în întunericul şi frigul Peşterii. Cred că diferenţa este de vreo 30 de grade, dar e îmblânzită de soarele adunat la urcuş, în schimb noaptea e şi mai adâncă în lumina scăzută a lămpiţelor care, împreună cu o coardă, ne orientează coborârea alunecată a celor peste 150 de trepte, aici brumate, dincolo îngheţate. Încercând în van să faci distincţie între adevăr şi iluzie în spectacolul care îţi taie respiraţia al stalactitelor şi stalagmitelor, între mantia împietrită a lui Zeus de pe bolta lacului şi materia lichidă în care a fost scăldat la venirea pe lume pruncul Rheii, străduindu-te zadarnic să desparţi clipocitul real de cel mental al izvorului lacrimilor lui, nu poţi scăpa nici de grija menţinerii echilibrului pe colţii de stâncă ai înaintării pe traseul principal al vizitei, aşa cum l-au gândit cei care au amenajat-o şi au deschis Diktia turismului. Toţi suntem umbre vii, în mişcare printre crestele şi gropile imprevizibile ale umbrei ei fosilizate, alveolă gigantică izbucnită de pe celălalt tărâm în făptura munţilor Dikti şi Sarakinos din estul Cretei. Cu aparatele de fotografiat care preschimbă şi stalactitele şi stalagmitele în fulgere şi care deseori înţepenesc rândul înainte ca să-l mai despletească şi să-l mai resfire încă o dată, nici urcuşul nu e mai simplu, ochiul cerului din gura peşterii părând când aproape, când de neatins în această viaţă.
Dar iată că vine şi clipa, simţită o vreme ca în prelungirea unui vis, nici în somn, nici în trezie, când sprijinit de zidul-belvedere de la ieşire, aştepţi întâi să se liniştească bubuitul asurzitor făcut de apărătorii copilului divin, deopotrivă cu bătăi în scuturi, cu sunetul instrumentelor muzicale şi cu tropăitul care a generat dansul cretan, să nu i se audă nici jalea depărtării de mama şi nici râsetele jocului cu micuţul Pan, ca să te bucuri de priveliştea cuprinzătoare, blând însorită a Platoului Lasithi, o mare verde, pulsând de seve, sub cerul albastru. Şi totuşi, cum a putut să nască Rhea în bezna rece din care tocmai am venit? Cum a crescut Zeus în noaptea şi gerul ei? Ce anume l-a făcut atât de fericit aici, încât aici să o aducă pe Europa ca să-şi trăiască mierea iubirii lor? Va fi fost Diktia în incomensurabilul timp mitic o parte a tărâmului nostru, a roditorului podiş? Vor fi fost lumina şi căldura ei un efect al fericirii? Al fericirii maternităţii împlinite a Rheii? Al fericirii copilăriei trăite inocent, şi de aceea desăvârşit, de Zeus? Al fericirii dragostei împărtăşite care a zămislit poporul cretan?
Reîntoarse în murmurul comerţului care precede intrarea în sit, atrasă de un cort mai modest, ating uşor punguţele de ţiplă cusute cu mâna, ca nişte amulete fragile pline cu misterioase frunze verzui şi ace cafenii şi îmi amintesc povestea lui Florin despre deosebitele plante de pe vârful munţilor Cretei, a căror recoltare anevoioasă cere câtă disperare, atâta credinţă în efectul lor miraculos. Ce plăcere să simţi aroma pe care o împrăştie sub căldura degetelor, chiar şi aşa, închise în capsulele străvezii, aceste surori ale lor, probabil dintr-o zonă mai accesibilă! “Diktamus spesial tea from mountaines Crete” scrie stângaci pe manşeta de hârtie. Cumpăr fără să comentez, nu e încrederea prima condiţie?! Uitate apoi în husa aparatului foto unde le-am pus ca să nu le sfărâm din nebăgare de seamă, mă însoţesc la întoarcere şi la oprirea la morile de vânt. Zidiri cilindrice stranii, tăcute şi fără aripi, se înşiră cu zecile, cu sutele pe terasa de piatră. Când mă hotărăsc asupra unghiului din care vreau să le surprind imaginea, din cutia de catifea se revarsă, ca nişte lacrimi foşnitoare, ierburile de leac. Vreau să mă întorc să-mi caut aparatul în maşină, dar sunt ţintuită lângă stâncă de un vârtej neaşteptat de vânt, un soi de tornadă care se desfăşoară întâi pe orizontală, umflă apoi un cer de pânze de corăbii pe roţile ruginite ale morilor şi purtând-o pe spinare pe prinţesa feniciană, “frumoasă ca o zeiţă nemuritoare, pe numele ei Europa”, urcă mai puternică şi mai strălucitoare decât un trăsnet către Peştera lui Zeus.
Comentarii