Sfântul Ioan Evanghelistul

> Cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic

Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan îi sunt dedicate două zile de prăznuire liturgică: 26 septembrie, când Biserica prăznuieşte adormirea sa, şi 8 mai, când, în fiecare an, mormântul său emană o pulbere tămăduitoare, numită mană.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan s-a născut în Galileea. Sfânta Scriptură spune că era fiul lui Zevedeu. Mama sa se numea Salomeea şi era fiica lui Iosif, logodnicul Mariei. Potrivit Tradiţiei, Iosif a avut patru fii: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda şi pe Iosif, şi trei fiice: pe Ester, pe Marta şi pe Salomeea. Când Scriptura vorbeşte despre fraţii lui Iisus, dincolo de uzanţa cuvântului, de fapt se referă la copiii lui Iosif.

Provenea dintr-o familie de oameni înstăriţi; tatăl său, pescar de profesie, avea „slujitori plătiţi” (Marcu 1, 20), iar mama sa a fost una din femeile „care le slujeau [lui Iisus şi apostolilor, n.n.] din avutul lor” (Luca 8, 3).

Ioan a fost – conform Sfintei Scripturi – fratele mai mic al lui Iacov. În toate locurile în care sunt menţionaţi, ordinea este Iacov şi Ioan – primul la evrei, cum este şi firesc, este şi cel mai mare. Cei doi făceau parte din partidul zeloţilor. Era un partid revoluţionar antiroman. Datorită comportamentului lor temperamental – erau iuţi la fire (cf. Luca9, 54) – au primit numele „boanerghes”, „fiii tunetului” (Marcu 3, 17).

Nu a absolvit vreo şcoală înaltă; e posibil să se fi limitat doar la o şcoală de rând, pe care o frecventau copiii celor mai înstăriţi. În Faptele Apostolilor se spune despre Petru şi Ioan că „erau oameni fără carte şi simpli” (4, 13). Asta nu înseamnă că nu ştiau să scrie şi să citească. Nicidecum!

De profesie, Ioan era pescar, ca şi tatăl său. O profesie destul de des întâlnită în Galileea. Din fire era un om pragmatic, însă orele îndelungate petrecute pe mare îi ofereau suficiente prilejuri de meditaţie. Ştim că mai târziu, încurajat şi de mama lui, împreună cu Iacov, fratele său, I-au cerut lui Iisus să le ofere poziţii privilegiate în împărăţia Sa (Marcu 10, 37).

Mai înainte de a fi chemat la apostolat, el a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul, împreună cu Andrei, cu Petru şi cu alţii (Ioan 1, 35-37). De altfel, Ioan Botezătorul este cel care i-a îndrumat către Iisus. Cunoscându-L pe Hristos, Îl însoţesc pe drumul de întoarcere de la Ierusalim şi participă la nunta din Cana Galileei, devenind martorii primei Sale minuni (Ioan 2, 1-2). Rămân cu Hristos doar pentru scurt timp, căci au revenit la vechea ocupaţie.

Ioan a fost definitiv chemat la apostolat în aceeaşi zi în care au fost chemaţi Petru şi Andrei, cu prilejul primei pescuiri minunate: „Şi mergând puţin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui. Şi ei erau în corabie, dregându-şi mrejele.” (Marcu 1, 19-20). Sau: „Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.” (Matei, 4 21-22). Deci aderarea lor a fost neîntârziată, spune Scriptura: „îndată”.

În trei ocazii speciale, Ioan este menţionat, alături de Iacov şi Petru, ca făcând parte din grupul preferat de Iisus: la învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, 37; Luca 8, 51), la Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1; Marcu 9, 2; Luca 9, 28) şi în Grădina Ghetsimani (Matei 26, 37; Marcu 14, 33). Desigur, aceasta nu înseamnă că doar în acele momente a fost prezent lângă Iisus.

Sfântul Evanghelist Luca precizează că, împreună cu Petru, a fost trimis de Iisus să pregătească Cina cea de Taină (Luca 22, 8). La Cină, locul său a fost unul privilegiat, chiar lângă Iisus, pe al Cărui piept şi-a aşezat capul (Ioan 13, 23 şi 25), probabil şi din dorinţa de a afla numele vânzătorului. El este „ucenicul celălalt” care L-a urmat pe Iisus, împreună cu Petru, după arestarea Sa, la casa arhiereului (Ioan 18, 15-16).

Cât priveşte momentul Răstignirii, împreună cu Maica Domnului a rămas lângă Crucea lui Iisus, Care a şi lăsat-o de altfel pe Maica Sa în grija lui (Ioan 19, 25-27). Iubirea alungă frica!

În duminica Învierii Domnului, Ioan şi Petru au fost primii dintre apostoli care au alergat la mormântul lui Iisus. Ioan a ajuns primul la mormânt, a văzut giulgiurile, dar primul care a intrat în mormânul gol a fost Petru. Apoi a intrat şi „ucenicul cel iubit” şi „a văzut şi a crezut” (Ioan 20, 2-10).

După Înălţarea la cer a lui Iisus şi după Pogorârea Sfântului Duh, Ioan, împreună cu Petru, a avut un rol important în întemeierea şi organizarea Bisericii. Tot împreună cu Petru i-a vizitat şi pe creştinii nou botezaţi din Samaria (Fapte 8, 14) şi şi-a pus mâinile peste samarinenii care au fost convertiţi de Filip (Fapte 8, 14). Propovăduirea lui Hristos le-a atras ura conaţionalilor şi închisoarea (Fapte 4, 3).

La Ierusalim Ioan a rămas până la declanşarea persecuţiei lui Irod Agripa I (44 d.Hr.), care a condus la răspândirea apostolilor în diferite provincii ale Imperiului Roman (Fapte 12, 1-17). Pavel, apărându-se de oponenţii săi din Galatia, aminteşte în mod special că Ioan, Petru şi Iacov sunt „stâlpii Bisericii”, de la care a primit puterea de a predica Evanghelia (Galateni 2, 9). După moartea martirică a lui Iacov, fratele său (44 d.Hr.), Ioan a părăsit pentru un timp Ierusalimul, întorcându-se mai târziu la Sinodul Apostolic ţinut în Ierusalim în anul 50 d.Hr.

Izbucnirea războiului iudaic (66-70 d.Hr.), provocat de împilarea romană, l-a determinat să plece la Efes – Asia Mică. În Efes a întemeiat comunitatea ioanină, a cărei autoritate a fost recunoscută în toată lumea creştină. Mărturii în acest sens găsim la Ignatie de Antiohia, Policarp al Smirnei şi Papia de Ierapole. Întreaga comunitate gravita în jurul lui. I se spunea Păs-torul. Un epitet în care se cuprinde întreaga lui slujire.

În timpul persecuţiilor împăratului Domitian (81-96) a fost exilat în insula Patmos.

Cât priveşte opera sa, Evanghelia, cele trei Epistole şi, respectiv, Apocalipsa sunt de o frumuseţe nestemată. Deşi au fost multe comentarii contra, lucrările aparţin aceluiaşi autor. Conţinutul celei de-a patra Evanghelii arată că ea a fost scrisă de un martor ocular al faptelor mărturisite. În Ioan 1, 14 se spune: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui”. „Am văzut slava Lui”; o astfel de afirmaţie nu o putea face un străin, ci unul dintre cei doisprezece apostoli (Ioan 13, 23); unul dintre martorii oculari ai vieţii şi minunilor lui Iisus (Ioan 21, 24; I Ioan 1, 1-5; 4, 14).

Motivul scrierii acestei Evanghelii îl redă în capitolul 20, versetul 31: „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui”. Dorea să întărească, aşadar, credinţa în dumnezeirea Mântuitorului, mai ales că în acea vreme erau în vogă ebioniţii, dochetiştii, nicolaiţii, gnosticii ş.a., care contestau Întruparea lui Hristos şi sorgintea Lui divină.

De altfel, şi cele trei Epistole scrise de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vor să combată ereziile sus amintite, îndemnându-i pe creştini să menţină credinţa adevărată, să sporească în ea şi să se ferească de eretici şi de dezbinare.

Apocalipsa a fost revelată şi scrisă în Patmos, unde se afla pentru „cuvântul lui Dumnezeu şi mărturisirea lui Hristos” (Apocalipsa 1, 9-11). Motivul scrierii acestei cărţi a fost de a-i încuraja şi întări în credinţă pe cei slabi, de a-i mustra pe cei rătăciţi şi de a-i ameninţa cu pedeapsa lui Dumnezeu pe adversarii declaraţi ai Bisericii.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a murit în jurul anului 100. Mormântul său a fost identificat la Selçuk, un mic oraş din apropierea Efesului. Sfântul Ierarh Mucenic Ignatie al Antiohiei şi Sfântul Policarp, ucenicul său, viitorul episcop de Smirna, sunt cei care au continuat mesajul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Şi desigur, prin ei, toţi slujitorii lui Hristos!