Datele privitoare la recrutările austriece pe etnii din anii premergători dispariţiei Imperiului, fapt lesne de înţeles, nu vor fi fost făcute publice în epocă şi poate că nici real cunoscute. Tocmai de aceea istoricii doar estimează ulterior: circa o jumătate de milion de români în total, din care 80 – 90 de mii de români bucovineni. Aceştia din urmă, apoi, să fi fost parte a celor circa 300.000 de militari bucovineni de felurite provenienţe etnice ai Vienei – ponderea românască fiind cea mai mare, urmată de cea a rutenilor, deşi recensământul din 1910 arată că populaţia românească a Ducatului ar mai reprezenta doar ceva peste 34% din populaţia totală a Bucovinei.
Sigur, argument, aici, la o adică, în favoarea ideii că limba de comunicare a fost, în recenzarea în cauză, un criteriu nu doar de relevanţă scăzută, ci şi de-a dreptul falsificator – mai cu seamă că, precum se ştie din diferite surse (şi o probează şi ponderea mai ridicată a femeilor românce faţă de cea a bărbaţilor constatată de recensământ), mulţi bărbaţi români, tineri şi nu numai, ba unii chiar însoţiţi de neveste, vor fi fost plecaţi în lume, la câştig, iar declanşarea recrutărilor şi războiul mai curând îi vor fi ţinut departe de baştină decât să-i aducă acasă. Deşi nu statisticile şi informaţiile lor, nu o astfel de perspectivă asupra lucrurilor, chiar dacă în sine importantă, e de activat în primul rând pentru obţinerea unei imagini concludente a Bucovinei vremii.
Cu mult mai importanţi în mişcarea istoriei şi în generarea cursului ei, precum şi mai relevanţi pentru înţelegere par să fie factorii concreţi care determină reactivitatea publică şi felul acesteia. În cazul de faţă, să zicem, ciungii şi ologii întorşi acasă de pe fronturile Imperiului nu spre a mai putea fi de folos pentru ai lor, ci doar întreţinuţi, guri în plus de hrănit şi nu numai atât, precum şi numărul celor care nu vor mai reveni vreodată în familiile rămase în urmă, de obicei numeroase, cu mulţi copii şi cu multe greutăţi care se astâmpără cât de cât numai dacă există în ogradă braţ bărbătesc puternic dedat la munca fizică brută, aspră şi de neocolit, mai ales în satele preponderent româneşti, cele care au furnizat grosul armatei şi, în consecinţă, al victimelor şi au generat astfel mulţime de văduve şi de orfani – iar asta în prezenţa comparativă a realităţii din târguri, unde se vede repede că n-au prea dispărut negustorii, avocaţii, funcţionarii şi alţii asemenea, mai toţi de altă limbă şi de altă credinţă, şi, cât despre intelectualii rurali ai naţiei, preoţii şi învăţătorii, tot mai mulţi şi mai activi prin sate, formaţi la universitate, la Cernăuţi şi chiar mai departe şi, ca atare, văzători şi ştiutori subţiri ai mersului lumii şi în aceste condiţii evaluatori şi conştientizatori ai situaţiei, făcători şi răspânditori de opinie…
Şi, pe de altă parte, deşi e aşa pe la fraţii din provincia moldavă înstrăinată şi tot mai insistent şi cu apel la afec adusă în atenţia poporului din Regat de pagina de gazetă ori de politicianul aflat în căutare de popularitate şi de susţinători, comportamentul guvernamental al României continuă (ori numai pare) să rămână, în ce priveşte relaţia cu Imperiul – cu toate că Viena a dat între timp dovezi numeroase de distanţare şi chiar de neprietenie –, concordant cu prevederile tratatului din 1883. Iar asta li se reproşează în fel şi chip şi de pe diferite poziţii vârfurilor decidente de la Bucureşti şi nu doar atât, ci şi agitându-se afectiv lumea în numele şi pentru salvarea sărmanei Bucovine pe care o stăpânesc acum deplin, graţie tocmai purtării de grijă austriece, jalea şi pustiul.
Scrie Adevărul în ultima zi a lui decembrie 1914: Dragostea pe care austriecii ne-au dovedit-o prin aproape un secol şi jumătate de când deţin această provincie românească sub stăpînirea lor ne-au arătat-o în plin în aceste zile de grea urgie. În timp de pace ne-a umplut ţara de venetici cari încetul cu încetul au redus importanţa noastră de prim factor la rangul de minoritate etnografică, ajungând să fim la 1910 abia 273.000 de români din totalul de 800.000 locuitori. A colonizat ţara noastră cu nemţi, unguri, poloni, lipoveni, slovaci, a revărsat în oraşe birocraţi aduşi din toate unghiurile împărăţiei, cari maltratau populaţia românească băştinaşă, a încurajat imigrarea rutenilor protejându-i şi acordându-le favoruri peste favoruri pe socoteala elementului băştinaş şi acum, în vremea crizei celei mai grele, după ce a ridicat o oaste de 100.000 voinici şi i-a dus să moară pe câmpiile Galiţiei, ne-a lăsat satele şi averea noastră, câtă nu ne-au furat-o străinii, fără nici o apărare în faţa duşmanului. Căci numai apărare nu poate fi numită cea organizată de vestitul colonel Fischer (cel cu decoraţiuni româneşti!) cu bieţii glotaşi, cu jandarmii şi finanţii chemaţi a zdrobi armatele arului.
Glotaşii (Landsturmul, cu sugestia pe care o dă elementul de compunere turm), un fel de miliţii locale improvizate, au fost trupele opuse de austrieci în Bucovina armatei ruse regulate la începutul de aici al războiului – alcătuite din bărbaţi de vârstă ceva mai înaintată, în jur de 40 de ani, neavuţi în vedere de încorporările anterioare şi, precum zice gazeta, neechipaţi, cu puşti cu un singur foc, amestecătură, supranumită armată, insuficientă ca număr, flămândă, neîmbrăcată, fără muniţii, fără artilerie şi care era chemată să apere Bucovina care şi-a dat tot ce avea mai bun pentru oastea împărătească. Această armată trebuia să ţie piept trupelor ruseşti care veneau un număr mare, având o cavalerie exelentă, trupe numerose, bine echipate şi o artilerie bună.
Ruşii năvălitori, ajunşi repede până spre graniţa cu Ardealul, răspândesc groază şi lasă peste tot o impresie proastă prin excesele căzăceşti, care ar face neînsemnate unele dovezi de oarece purtare omenosă ale comandanţilor aristocraţi. În legătură cu atitudinea rusă faţă de legionarii bucovineni, Viena ar fi reacţionat printr-un protest publicat în Neue Freie Presse, ziarul cunoscut românilor încă din gazetăria lui Eminescu – şi la care protestare a guvernului austriac în contra pretinsei spânzurări a legionarilor români din Bucovina de către ruşi Petrogradul ar răspunde, conform Adevărului, astfel: Acest comunicat e o nouă minciună inventată de guvernul austriac spre a încerca să-i aţâţe pe români în contra noastră. Austriecii, conştienţi de pericolul lor, au format, în mod cu totul artificial, o legiune în scop de a provoca în contra românilor bucovineni represalii din partea noastră. Totuşi, planul tor a dat greş, deoarece nu s-a găsit nici un singur caz în care un legionar român să fi fost maltratat fie de trupele noastre, fie de autorităţile noastre. De altmintrelea, aceşti legionari au arătat că nu se gândeau să[-i] apere pe austrieci, deoarece cea mai mare parte dintre ei au dezertat în România. Va fi fiind şi aşa, dar vorba folosită des în ziarul lui Constantin Mille în această perioadă pentru calificarea unor fapte din teritoriul politic şi din cel propagandistic mai ales, deopotrivă intern şi internaţional, ticăloşie, e bună şi potrivită şi aici, cu deosebire dacă sunt avute în vedere luptele cu ruşii la care iau parte glotaşii în zona Cârlibabei.
Una dintre ticăloşiile sancţionate de gazetă încă în titlul notiţei, O ticăloşie, şi încă în noiembrie 1914 ar putea prezenta autorităţile româneşti centrale ca locuind stăruitor într-o tradiţie deja seculară: Înspăimântaţi şi îndureraţi de goana turbată deslănţuită contra fraţilor noştri de peste munţi, mai mulţi români din acele nenorocite provincii, refugiaţi la Bucureşti, au alcătuit un memoriu foarte documentat pe care l-au prezentat guvernului nostru, arătându-i [acestuia] tot ce se petrece acolo. Guvernul s-a mulţumit să ia cunoştinţă de acel memoriu, având însă grija de a insista pe lângă cei cari au întocmit trista povestire ca nu cumva [ei] să o dea publicităţii, pentru a nu afla opinia noastră publică ce se petrece dincolo de graniţa noastră. Aşadar, la noi nu trebuie să se ştie ce soartă au milioanele de români jertfiţi nu numai pe câmpiile de luptă, dar batjocoriţi şi spânzuraţi chiar pe pământul şi în casele lor. E bine ca la noi să domnească cea mai desăvârşită ignoranţă, să lăsăm să se creadă că românii transilvăneni şi bucovineni huzuresc în fericire pentru ca d. Ionel Brătianu să poată dormi liniştit somnul de după masă, neturburat de protestele opiniei publice îndurerate de soarta hărăzită fraţilor noştri. Şi – de reţinut numaidecât: Guvernul însă nu are noroc! Oricât ar voi el să fim o ţară de surdomuţi…
Martori direcţi ai întâmplărilor din Bucovina susţin cu imagini vii ideea calvarului şi a masacrelor ruseşti din Bucovina. Un câmpulungean venit la Burdujeni ca să cumpere de-ale gurii îi spune gazetarului că nu-i casă la Câmpulung care să nu fi fost prădată. Când a venit ordin să se retragă, cazacii au încărcat căruţele, cu sutele, cu tot ce puteau lua. Vai de cel care îndrăznea să le stea în cale! La o vară a mea, Catinca, nici o văcuţă slabă, care abia de se mai ţinea pe picioare, n-au lăsat-o. Au pârjolit totul. Şi, într-o ştire de începutul aceluiaşi 1915: …trupele ruseşti măcelăresc şi spânzură pe toţi românii care cu sila au fost încorporaţi în aşa zisa Legiune a voluntarilor ro-mâni. Autorităţile ruseşti pretind că aceşti voluntari nu pot fi consideraţi ca soldaţi regulaţi şi, deci, să fie făcuţi pur şi simplu prizonieri de război, ci au a face cu nişte franctirori şi, deci, [ei sunt] în afară de legile războiului. (…) E o situaţiune grozavă şi o strigătoare nedreptate ce se face cu aceşti nenorociţi ale cărora trupuri în multe sate şi oraşe atârnă în vânt de furcile spânzurătorilor!
Există, legat de situaţie, o vinovăţie şi un vinovat: Guvernul român, care a întârziat să intervină, care a lăsat pe ruşi să cucerească Bucovina în locul nostru, guvernul român trebuie să aibă pe conştiinţă aceste victime ale propriei sale ticăloşii. El este dator ca în chip amical să intervină în favoarea acestor nenorociţi, să intervină cât mai repede, fiindcă judecata este sumară şi dacă [guvernul] se va codi mult, niciunul din aceşti român nu va scăpa de soarta care îl aşteaptă. Şi, de altfel, cine să pledeze pentru dânşii şi încă cu succes decât doar guvernul român, care are datoria să dea ajutor conaţionalilor săi vinovaţi de a nu se fi lăsat să fie împuşcaţi de către nemţi (n.n. – A.B.: sustrăgându-se încorporării în Legiune) şi acum, în schimb, sunt spânuraţi ca tâlharii la intrarea satelor şi a oraşelor lor…
AUREL BUZINCU
Comentarii