Motto: „Când scrii nu poţi să minţi. Cine nu ştie ce vrea, nu are dreptul să scrie.”
(Din jurnalul lui Traian Chelariu, „Zilele şi umbra mea”)
„În acest an marcăm cifre rotunde şi de la naşterea, şi de la moartea lui Traian Chelariu. Am şi nişte manuscrise importante. Cândva am făcut o donaţie mare la biblioteca Bucovinei «Ion Sbiera». Am editat mai multe cărţi după 1990. Poate să vă trimit nişte cărţi. Credeţi că s-ar putea organiza ceva şi la Cernăuţi? Am putea face ceva împreună?” Acest mesaj de la criticul şi istoricul literar, profesorul dr. Mircea A. Diaconu, urmat de o frumoasă donaţie de carte (câteva volume de Traian Chelariu, îngrijite şi prefaţate de Mircea A. Diaconu) mi-a trezit interesul nu doar faţă de personalitatea şi creaţia literară a unuia dintre cei mai de seamă exponenţi ai scrisului românesc din Cernăuţiul interbelic, ci şi pentru colegii săi din generaţia „Iconar” a lui Mircea Streinul. Apreciabile şi de admirat sunt eforturile cercetătorului sucevean de a-i pune în valoare pe literaţii interbelici din Bucovina, de a-i scoate din minori, după cum au fost etichetaţi de reputatul critic George Călinescu.
Estimările călinescene îmi apar ca o mare nedreptate, după ce am citit în jurnalul lui Traian Chelariu câţi ani a stat el aplecat asupra studiilor, cu câtă acerbecie a muncit pentru desăvârşire: „Nu vreau să fac ceea ce fac alţii. Vreau să desăvârşesc lucrând ceea ce pot face eu”. Impresionează numărul de cărţi cumpărate în perioada cernăuţeană şi la Paris. Consemnările reputatului critic despre „suprarealiştii bucovineni” se reduc la… nişte autodidacţi ţărani ori de origine rurală, care au luat ce-i mai rău de la Blaga, Barbu ori Arghezi: „Un număr impunător de poeţi scot publicaţii, fondând o „poezie arboroseană”, un „gotic moldovenesc”, „punându-se în afara oricărui ochi critic”. Într-adevăr, după Unire, la Cernăuţi viaţa literară a luat avânt prin fondarea de reviste, însuşi Traian Chelariu fiind o prezenţă activă în presa vremii – redactor-prim la „Glasul Bucovinei”, secretar de redacţie la „Junimea Literară”, revistă patronată de istoricul Ion Nistor, director la „Universul Literar”. Citez din scrisoarea lui Ion Nistor către Traian Chelariu, aflat la Paris, din 15 februarie 1933: „…Îmi dau şi eu seama că nu toţi cei cu fotografie în «Junimea Literară» vor deveni celebrităţi. Eu voi fi bucuros să văd barem pe unul singur ridicându-se la înălţimile adevăratei creaţii artistice. Dar nu este mai puţin adevărat că trebuie să dau ocazia talentelor să se poată afirma. Şi eu aceasta o fac cu mari jertfe materiale, fiindcă vreau cu orice preţ să creez o tradiţie şi să nădăjduiesc că ea va putea fi continuată. …Tinerii au început să scrie cu furie. Dar concomitent au început şi să se certe. Eu îmi dau silinţa să-i împac şi să-i îndrum (?) la cale şi celelalte cu (?) prietenie. Duminica trecută am avut o şedinţă literară. Era interesant să-i vezi pe toţi laolaltă. Este vorba să facem o mare şezătoare la Teatrul Naţional. Vezi deci că ne mişcăm, dar nu prea progresăm. Dar ştiu că binele se mişcă greu”.
Cugetând asupra celor scrise de Ion Nistor în februarie 1933 şi raportându-le la realitatea românilor de astăzi la Cernăuţi, mă gândesc că acum, aici la noi, binele nu numai se mişcă greu, dar s-a oprit de mulţi ani în loc, ba chiar merge înapoi, vorba lui Eminescu din „Doina”: „Vai de biet român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul…”. Am trăit pe la începutul anilor 90, după destrămarea imperiului sovietic, o explozie a vieţii naţionale. Asemenea perioadei interbelice şi-au luat avântul ziare şi reviste în limba română, aproape toate dispărând odată cu stingerea entuziaştilor care le-au dat viaţă. Dintre toate câte au apărut în zorii renaşterii naţionale, cea mai viabilă, rezistentă până în prezent, s-a dovedit a fi revista „Glasul Bucovinei”, ajunsă la al 33-lea an de apariţie de la reînfiinţarea de către regretata prof. Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române.
Dar să revin la subiect. Criticul literar Mircea A. Diaconu ni-l prezintă pe Traian Chelariu ca pe un visător cu picioarele pe pământ, cel mai echilibrat din generaţia lui Mircea Streinul. În studiul „Mişcarea «Iconar»”, dar şi în alte lucrări la temă, autorul demonstrează că Traian Chelariu s-a îndepărtat de gruparea „Iconar”, având afinităţi cu aceasta doar prin faptul că se publica în revista cu acelaşi nume.
Traian Chelariu, poet, prozator, eseist, dramaturg, doctor în litere şi filosofie, s-a născut la 21 iulie 1906, satul Hatna, comuna Dărmăneşti, Ducatul Bucovinei, şi a murit la 4 noiembrie 1966, Suceava, România. Două date rotunde – 120 ani de la naştere şi 60 de la moarte ne oferă prilej de a-l comemora, de a-i scoate din uitare numele pe nedrept uitat, dar mai cu seamă de a-i deschide volumele editate postum, îngrijite şi prefaţate de Mircea A. Diaconu. Ca om de creaţie, nu doar competent, ci şi îndrăgostit de domeniul cercetărilor, Mircea A. Diaconu este pasionat la cote maxime de munca sa, făcându-se cunoscut ca un mare explorator al trecutului literar în Bucovina. Amintesc că lui îi datorăm scoaterea la lumină a multor pagini din trecutul interbelic al Cernăuţiului, pagini uitate, mai bine zis, ignorate, şterse intenţionat din istorie. Din lucrările sale ce le am la îndemână se evidenţiază că, începând cu „Mişcarea «Iconar». Literatură şi politică în Bucovina anilor 30”, editura Timpul, Iaşi 1999, până la „Cernăuţi. Obiecte pierdute”, 2021, şi „Mircea Streinul, Scrieri”, ed. Ştiinţa, 2024, suceveanul Mircea A. Diaconu ne-a descoperit cea mai înfloritoare, mai rodnică perioadă din timpul revenirii Bucovinei întregi la Patria-mamă. Fără a ocoli momentele contradictorii, în lucrările sale sunt redate veridic zbuciumul, deziluziile tinerilor înaripaţi de vise, entuziasmaţi de ideea impunerii unei noi generaţii literare la Cernăuţi, într-o epocă nouă, marcată de schimbările benefice ale vremii.
În lucrarea sa „Mişcarea «Iconar»”, ed. „Timpul”, Iaşi,1999, la capitolul IV găsim schiţe monografice despre Mircea Streinul, Iulian Vesper, George Drumur, Teofil Leanu… Calendarul datelor aniversare ne reţine la Traian Chelariu, despre care autorul volumului, consemnând că destinul nu i-a fost mai puţin vitreg decât celorlalţi scriitori bucovineni din tabăra generaţiei interbelice, face o precizare importantă, de luat în seamă: adică, destinul i-a fost vitrig „cu toate că temperamentul său de factură clasică (a fost în permanenţă un meditativ lucid) nu l-a făcut vreodată pradă teribilismelor extremiste, fie ele literare sau politice”. În pofidă orizontului vast de cunoştinţe, aptitudinilor multulaterale, corectitudinii şi viziunilor moderate, şi el a fost marginalizat, suferind din cauza virtuţilor sale morale şi intelectuale. După studiile la Liceul „Aron Pumnul” şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, în 1930 îşi ia licenţa în filosofie, obţine o bursă academică şi pleacă la Şcoala Română de la Fontenay-aux-Rose, Paris. Apoi, susţinut de ministrul Bucovinei, istoricul Ion Nistor, pleacă doctorand bursier la Şcoala Română din Roma (1933-1934). Primul volum de versuri „Exod”, apreciat de renumiţi critici literari, printre care şi Perpessicius, îi apare în 1933. Apoi văd lumina tiparului „Proze pentru anul inimii”,versuri (1934), „Zaruri”, aforisme (1936), „Casa de nisip”, aforisme… În această perioadă devine asistent la Universităţile din Cernăuţi şi Iaşi, iar din 1940 se stabileşte la Bucureşti.
N-a avut mult timp noroc de viaţă bună în capitala României. Regimul comunist, de care a evadat din oraşul adolescenţei şi studiilor sale, l-a ajuns din urmă. Sub puterea comuniştilor, pentru eruditul Traian Chelariu şi familia sa au început zile negre. În 1952 soţii au fost excluşi din învăţământ şi privaţi de dreptul de a mai profesa. Rămânând fără mijloace de existenţă, ca să-şi salveze familia de la înfometare, poetul cu doctoratul în filosofie şi-a găsit de lucru la Serviciile de Deratirizare, la secţia de dezinfecţie. Indiscutabil că bucovineanul cu studii la Cernăuţi, Paris şi Roma a fost cel mai erudit muncitor la deratizarea Bucureştiului. Dar nu numai din acea perioadă vine mărturisirea înscrisă în paginile Jurnalului: „Când mi se face vreo nedreptate, sufăr ca un copil. Abia de-mi stăpânesc lacrimile. E slăbiciune sentimentalismul acesta. Mă voi pune în situaţia care să mă deprindă cu suferinţa şi să facă mai viu colcăitul urii din mine”. Nedreptatea, mai precis zis, nedreptăţile, s-au ţinut scai de omul căruia „credincioasă i-a fost numai munca”. Însă de munca ce-i era dragă, pentru care s-a pregătit jertifindu-şi plăcerile tinereţii, s-a bucurat abia în 1964, când a fost reabilitat în învăţământul superior şi numit lector la Institutul Pedagogic din Suceava. Din păcate, foarte puţin timp i-a fost îngăduit de Providenţă să se bucure de revenirea la normalitate. La numai doi ani după triumful dreptăţii, inima tenacelui Traian Chelariu n-a rezistat, s-a stins în urma unui atac de cord. În anii de muncă la negru la Bucureşti a înfruntat destinul cu conştiinţa curată, găsindu-şi salvarea prin scris. Jurnalul de o uluitoare sinceritate a fost salvarea bărbatului ce-şi luase drept crez spusele filosofului Seneca: „Tulbure-i sufletul celui ce se teme de ziua de mâine”, perseverând de a-şi face o virtute din orice eşec.
Înainte de a lua cunoştinţă de viaţa şi opera lui Traian Chelariu din cărţile transmise de profesorul Mircea A. Diaconu, am citit din recuperările istoricului literar Liviu Papuc. Cărţile primite de la laboriosul valorificator al trecutului parcă mi se deschid singure în faţă cu chemarea la lectură. Deseori când mă prinde dorul de trecutul Bucovinei şi de oameni care au fost odată răsfoiesc, mă adâncesc în pagini adunate în antologiile îngrijite de acest incomparabil recuperator al vremurilor trecute, ajutat în ultimii ani de soţia sa Olga.
În volumul VII din seria „Bucovina în repere de epocă “mi-a atras atenţia crampeie ce pun în lumină valoarea Cernăuţiului nostru, ca centru al sporturilor de iarnă nu doar în Bucovina, ci în România întreagă. Dintr-un articol de Traian Chelariu, preluat din „Glasul Bucovinei“, 29 şi 30 decembrie 1936, aflăm că după război dragostea de sportul alb se trezi vie ca niciodată şi că „Bucovina e un mic rai pentru sportivi de toate gradele şi categoriile. Nu există localitate în care să nu poţi avea gheaţă pentru patinaj sau pantă proprie pentru schi şi săniuş”. Lider în această albă împărăţie era, desigur, oraşul Cernăuţi, despre care Traian Chelariu scrie că, începând din 1924 avea 6 patinoare în plin centrul oraşului, iar unul, unic în ţară, era rezervat în special meciurilor de hochei pe gheaţă. „În prezent Cernăuţiul numără 7 societăţi sportive, care practică toate sporturile de iarnă. Şi trebuie să relevăm cu satisfacţie că în fruntea acestora stă Clubul Sportiv Român «Dragoş Vodă»”.
Din acelaşi articol aflăm că cernăuţenii se remarcau printre primii patinatori bucovineni şi că patinoarele erau amenajate cu garderobe încălzite, cu bufete, cu orchestre… Din primul volum al jurnalului „Zilele şi umbra mea” (Cernăuţi 1929-1930), se evidenţiază pasiunea tânărului Chelariu pentru patinaj. Îşi croia timp pentru această pasiune, deşi, după cum notează de la început, „Foarte repede îmi trec zilele. Abia mă scol şi iar mă culcă la pat oboseala”. Munca îi era istovitoare, de cele mai multe ori nu din dragoste, ci pentru a supravieţui: „Muncă de vită. De dimineaţă până seara. Muncă pentru bani, timp blestemat şi pierdut fără pic de mulţumire. Nu sunt leneş, nici prost, dar mă silesc împrejurările să lucrez acolo unde nu-mi este chemarea…”. Probabil, e şi un semn al destinului, căci încă din tinereţe, după cum consemnează în paginile de jurnal, se tânguia de „munca de vită”, potrivnică vocaţiei, impusă de nevoile traiului. Cu toate aceste supărări, la Cernăuţi şi-a trăit cele mai frumoase zile ale tinereţii, dragostei, creaţiei.
E înţeleasă şi oportună dorinţa lui Mircea A. Diaconu de a marca cele două date însemnate din destinul lui Traian Chelariu şi în oraşul nostru. Tânărul student frecventa des patinoarul. „Întâmplător, m-am dus la patinaj. O gheaţă admirabilă. Beţia vitezei şi legănarea arcurilor m-au purtat prin mulţime cu atâta siguranţă, că altădată m-aş fi ciocnit la fiecare avânt…” – asemenea însemnări se întâlnesc des în perioada studiilor sale la Cernăuţi.
Un detaliu din biografia lui Traian Chelariu, notat în paginile Jurnalului, pus în evidenţă şi de prefaţatorul culegerii, îndeosebi m-a uimit, stimulându-mi speranţa că nimic din ce-i românesc nu piere. E de necrezut că poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, autorul unor încântătoare sonete, născut în partea de sud a Bucovinei, la Dărmăneşti, până la vârsta de 10 ani, adică până la 1916, a vorbit limba ruteană, iar româneşte a învăţat ceva mai târziu, în 1919, când a devenit elev la Liceul „Aron Pumnul”. Până atunci ştia mai bine germana. Limba română a învăţat-o mai uşor din scrierile lui Ioan Slavici, decât de la profesori. Mărturiseşte că a citit din scoarţă în scoarţă „Poveşti de Ioan Slavici”, iar dicţionar i-au fost mama şi tata. În jurnalul său, tânărul notează că „scriind nemţeşte, desigur, ajungeam la o mai deplină stăpânire a frazei decât mi se întâmpla cu verbul românesc. Rămâneam însă cu sentimentul că scriu o limbă străină. Româneasca mea de la început, oricât de săracă ar fi fost, îmi creştea în suflet şi în sânge, ca buruiana de leac…”. Citind din creaţia sa lirică, oprindu-mă la expresiile metaforice/filosofice despre scrisul ca formă a existentei şi responsabilitate majoră – „Cine nu ştie ce vrea nu are dreptul să scrie”- e greu să-mi imaginez că autorul a învăţat să vorbească româneşte abia în anii de liceu la Cernăuţi. Deşi a avut un străbunic cu nume rutean, Traian Chelariu a crezut în rădăcinile româneşti ca şi în scrisul său.
Preluând cărţile donate de dr. Mircea A. Diaconu Bibliotecii „Mihai Eminescu” a SCLR Cernăuţi, le-am reţinut la mine acasă, rezervându-mi dreptul de prima cititoare. Am început cu paginile de Jurnal din perioada cernăuţeană, simţind şi eu amărăciunea de care mi-a scris domnul profesor de la Suceava, necăjit că nu găseşte volumele de versuri şi teatru. În schimb, a reuşit să ia legătura cu fiul iconarului, cu Şerban Chelariu, stabilit în America, la New Jersey, care a convenit să-i trimită fotografii. Însemnările aproape zilnice din anii trăiţi la Cernăuţi ne conturează peisajul oraşului, viaţa academică şi culturală, frământări şi evenimente. Bunăoară, la 29 mai 1930 notează vizita la expoziţia machetelor pentru bustul lui Eminescu: „Cel mai sculptural, aproape monumental, este Eminescu al lui Hette. Profil superb, cap de bărbat genial. Totuşi, privit din faţă, pe expresia ochilor şi pe gura poetului pluteşte o tristeţe amărâtă, iar în colţurile gurii a împietrit ceva, prea multă îndârjire. Poate aceasta mă face să nu-mi placă privit în faţă. Totuşi, profilul şi atitudinea sunt excepţionale”. Despre celelalte machete, scriitorul opinează că nu au nimic deosebit. Îl vedem pe Traian Chelariu observatorul atent, rafinat, dar şi înzestrat cu spirit umoristic. Despre unul din sculptorii care şi-au expus machetele scrie: „L-am compătimit pe dl. Prof. Traian Bărgăuanu… şi-a admirat două ore opera. Şi nu e decât caricatură în comparaţie cu celelalte. Posibil că în capul lui există o machetă grandioasă, de valoare artistică unică; ceea ce a expus însă e tragicomedie.” La pregătirile pentru dezvelirea bustului la Cernăuţi revine peste câteva luni: „Trecut şi pe la dl. Prof. Gherasim. Mi-a vorbit despre bustul lui Eminescu cu urmează să fie dezvelit la 28 noiembrie. D-sa a fost la Iaşi şi a văzut bustul executat de sculptorul Hette. Spune că e admirabil. …Dl. Gherasim se bucură că în fine, va dezveli un «bust» al lui Eminescu, unic în tot cuprinsul ţării. Mi-a promis că mă va invita special la dezvelire”. Captivant este descrisă întâlnirea în tren cu scriitorul Liviu Rebreanu, care venea la Cernăuţi în calitate de reprezentant al ministerului artelor să inspecteze Teatrul Naţional: „În cupeu, Liviu Rebreanu, înalt şi cât un urs de comod, ne-a oferit ţigări de Albania. De la teatru, după ce a primit jurământul unui funcţionar şi a dat sfaturi, au plecat împreună la Hotelul Central, unde au servit masa: Dl. Rebreanu s-a mirat de câte a auzit ce se întâmplă la Cernăuţi şi în nordul Bucovinei”. Din descrierea lui Chelariu aflăm că „Liviu Rebreanu vorbeşte încet – parcă ar alege cuvintele şi le potriveşte cu mimica sa şi apoi le pronunţă… Liviu Rebreanu e simplu şi după port, numai argintul părului, pieptănat într-o parte, îl deosebeşte de mulţimea fără personalitate, şi numele său”. În acelaşi an, la 30 octombrie, îl găsim pe tânărul Traian Chelariu seara la „Junimea”, cuprins de emoţiile întâlnirii cu Ionel şi Păstorel Teodoreanu. Notând că Ionel Teodoreanu a rămas indignat de primirea ce i s-a făcut din partea Teatrului Naţional şi că a iscălit o pagină de protest, împărţită studenţilor ca foaie volantă, autorul Jurnalului scrie: „Amândoi fraţii se prezintă însă foarte bine. Ionel e simpatic de la prima vedere. Azi a vrut „să ne strângă pe toţi, ca pe un singur om şi să ne sărute pe amândoi obrajii ca mulţumită pentru primirea ce i s-a făcut”. Căci d-sa „venise cu sufletul entuziast la Cernăuţi şi cu inima albă ca un alb buchet de flori de mai”. În acea seară, deşi avea bilet la Teatru, studentul Traian a preferat să meargă la Filarmonică, unde Teodoreanu a vorbit despre Vasile Alecsandri şi s-a jucat una din Chiriţe. Afirmat şi ca maestru al aforismelor (culegerea „În căutarea Atlantidei”), Jurnalul lui Traian Chelariu este abundent în metafore, expresii cu miez filosofic. „Cine e de plastilină se lasă modelat oricum de mâine străine, marmora şi granitul, însă, cer să se libereze de materialul inutil, cer să fie bătute cu ciocanul şi muşcate de daltă până rămâne forma vie din ele. Nici eu nu sunt plastic. De când mi-aduc aminte mă liberez de resturi inutile să-mi lovesc în suflet şi încă nu se arată conturul formei pure pe care o simt în mine”.
Aşa îl cunoaştem pe Traian Chelariu în spovedania sa în cele două volume „Zilele şi umbra mea”, urmate de „Strada Lebedei nr.8”. De la Traian Chelariu putem înţelege ce înseamnă fericirea şi a o accepta aşa cum a pătruns-o el: „Fericirea să faci o faptă bună, fericirea să nu ceri nimic în schimb, fericirea să te bucuri de bucuria altora te purifică şi te ridică asemenea unei rugăciuni. Dar frumoasă este durerea. Numai dânsa te apropie de pământ ca de sânul maicii tale”. A fost oare fericit bărbatul care a scris aceste rânduri? Cred că şi-a câştigat fericirea de a fi citit şi a reveni măcar rareori în neuitarea Bucovinei.
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii