Pentru a fi vesel trebuie să ai un motiv, altfel veselia e suspectă şi necesită medicaţie, pentru potolire… Un motiv permanent valabil este acţiunea „excentrică” a unei persoane care ne face să râdem sau ideile unor „specialişti de renume mondial”, (precum tovarăşa Elena Ceauşescu, zisă Codoi!), care ne „dau pe spate” prin logică şi „originalitate”. Problema este că, beneficiind de libertatea democratică de acţiune şi exprimare a gândurilor absolut „deosebite”, un număr de necrezut de mare se manifestă în special pe reţelele de socializare. Iar, fiind atât de mulţi (cantitatea poate fi şi o calitate!), devine riscant să râzi de ceva sau cineva care reprezintă „masele populare”, mai ales într-o societate clar imprevizibilă, ca cea de azi. Poate „să-ţi cadă râsul în sân”, când descoperi că un fenomen pe care îl credeai de „tot râsul” este rezultatul opiniei ferme a majorităţii. Chiar dacă se referă la utilizarea fructelor de pădure şi a aerului montan, ca unică sursă de hrană. Un fel de „hrana zeilor” (nectar!) în varianta geto-dacică…
Putem ajunge, ca minoritari, „poporul care are întotdeauna dreptate”, penibili şi rupţi total de realităţile zilei. Iar penibilul şi depărtarea de realitate este zona politicienilor şi nu trebuie să ne „infiltrăm” acolo, pentru că privitorii s-ar putea să nu facă diferenţa. Şi vai de noi! O soluţie comodă este să râd de mine însumi, dar apare o problemă legată de cantitatea de motive de a fi de „râsul lumii”. Nu prea ratez ocaziile de a „folosi bălăriile” ca rută de deplasare dar, cu toate eforturile mele, nu fac atâtea tâmpenii încât să satisfac cerinţele rubricii pe termen lung. Să fie o soluţie până la o „stabilizare” a vieţii economico-sociale şi ca o consecinţă firească şi a umorului ca sursă firească a veseliei. Sper să „prind” momentul în deplinătatea forţelor fizice şi, mai ales, mintale. Vă rog frumos, dragi demnitari, acceleraţi NORMALITATEA.
Putem risca totuşi să râdem de toţi şi de toate şi în actuala (eterna?!?) tranziţie de la „socialismul biruitor” la „capitalismul de cumetrie” sau „democraţia şchioapă” (şi „ciungă”, şi „chioară”). Se va întâmpla să râdem şi de cine „nu merită”, în general membri ai opoziţiei, şi să descoperim ulterior că, involuntar, am ironizat o persoană care nu a greşit. Rar se va întâmpla, suntem obligaţi să ne prezentăm scuzele şi cred că viaţa veselă merge mai departe. Dacă râdem de „ei” (demnitari, snobi, „excentrici” sau personalităţi „fabricate” de păpuşari) doar când suntem siguri că avem motive „beton”, riscăm să ratăm ocazii bune. Pentru mine (sper şi pentru dumneavoastră!), să ratezi un prilej de veselie este cumplit. Cartea şi muzica ne dau o „stare de bine”, iar veselia este „sarea şi piperul” existenţei, cred. Dacă înlocuim veselia cu „seriozitatea” sau glumele golăneşti de la TV sau de pe reţelele sociale. Ne apucă plânsul, nu veselia. Pe cei cu simţul umorului, nu pe toţi!
Nu cred că am reuşit o pledoarie pentru râs, dar am încercat. Cum vor mai fi umorul, băşcălia sau întâlnirile vesele în epoca inteligenţei artificiale şi a roboticii? O să râdă un robot de mine? Accept, dacă „dau cu bâta în baltă”. Dacă o face fără motiv, îl scot din priză! Nu cred că o viaţă poate fi trăită doar „serios”. Sau poate fi, dar este o tristeţe perpetuă, cum vedem la unii cetăţeni supăraţi pe toţi şi pe toate!
Cine organizează un club al umorului interdisciplinar la care să participe scriitori, caricaturişti, actori şi… amatori de bună dispoziţie? Aş sprijini o asemenea iniţiativă şi aş participa ca simplu adept al veseliei generate de umorul de calitate.
DAN STRUTINSCHI
PS: S-a întâmplat la o „facultate privată”, când se dădeau examenele pentru toţi anii, concomitent! La o întrebare adresată unei studente referitoare la anul în care este, a răspuns sigură pe ea: 2008. Nu ştiu dacă era blondă sau activistă de partid…
Comentarii