Românii sunt mari amatori de sărbătorit, comemorat sau aniversat. Iar pentru că un asemenea eveniment întrerupe rutina zilnică şi cenuşiul existenţei marii majorităţi a populaţiei apare veselia, buna dispoziţie şi ironii reciproce, inclusiv la parastase, după ce pleacă preotul şi s-au golit mai multe pahare. Şi este foarte bine că este aşa!
Sărbătorile, pentru că la ele vreau să mă refer în special, sunt de mai multe feluri şi generează veselie în cantităţi diferite. Până în 1990 sărbătorile oficiale (1 Mai sau 23 August) ne bucurau doar pentru faptul că erau zile libere şi comerţul socialist ne „fericea” cu o aprovizionare mai bună, făcând „economii” în perioada următoare. Ştiu ce spun, pentru că am lucrat în domeniu. Zilele tovarăşului (sau a tovarăşei) nu sensibilizau pe nimeni, pentru că NU „băga” la alimentara ceva în plus. El este mai sărbătorit acum! Ca regulă, am devenit refractari la sărbătorile organizate politic sau administrativ, după experienţa socialismului multi-dezvoltat. Preferăm, de departe, aniversările celor cunoscuţi şi sărbătorile religioase, pentru că sunt însoţite de mese „ca la mama acasă” şi „distracţii pe cinste”. Nu mă pronunţ referitor la evlavia religioasă generată de sărbătorile bisericii!
În ce priveşte participarea demnitarilor la sărbători, personal suspectez o doză ridicată de falsitate în cuvântările „obligatorii” şi chiar o „obligaţie de serviciu”, care rezultă din comportament. Veselia lor este forţată, glumele nepotrivite şi „prinsul în horă” (obligatoriu…) exagerat de entuziasmat. Lumea se „simte bine” după ce pleacă în aplauze. Sincere, pentru că a scăpat de ei! Mă întreb dacă este tot o reminiscenţă a modului de acţiune al activiştilor. Poate că da… Dar să luăm fiecare sărbătoare de masă (NU familială!) în parte.
Sărbătorile religioase tradiţionale sunt „păstrate” de toţi românii sau de comunităţi distincte (hramurile bisericilor), şi-au conservat obiceiurile religioase sau nelegate de creştinism şi au rezistat în timp (inclusiv în perioada „ateismului ştiinţific”), mai ales în zonele rurale. Personal, consider că biserica a încurajat în exces „pragmatismele” sărbătorilor, prin organizarea de pelerinaje „fără număr”. Transformarea BOR într-o agenţie de turism NU va avea rezultate benefice în timp!
Au apărut şi dezvoltat (sau doar revitalizat!), precum zilele comunelor, întâlnirea fiilor satului, balul gospodarilor sau festivaluri de tot felul (al mărului, păstrăvului etc.). Nici nu sunt lămurit dacă este benefică această avalanşă de evenimente locale. Dacă localitatea este promovată şi cetăţenii ei au ocazia să „socializeze” este foarte bine. Dacă organizatorii urmăresc şi un câştig electoral (sunt mai bogat organizate în anii electorali…) apare şi un semn de întrebare legat de onestitatea lor. Dar, per total, este bine că au apărut şi se menţin, devenind tradiţii locale.
Snobismul care loveşte puternic românii (în special pe cei din mediul urban) ne-a adus şi sărbători de pe alte meleaguri (anglo-saxone, în primul rând) cu efect „amestecat” în cultura autohtonă. Se ne veselim, să „onorăm” şi sărbătorile altora, dar să nu devenim „sclavii lor”, uitându-le pe cele autohtone! Cine ar putea stabili limitele în adoptarea de „obiceiuri vesele străine” (exclus cele triste sau morbide!)? Oameni de cultură şi instituţiile din subordinea Ministerului Culturii? Şi ei. Dar bunul simţ românesc (mai există) să „monteze barierele”!
DAN STRUTINSCHI
Comentarii