Ne apropiem acum de o altă figură care a bântuit epoca mai veche sau mai nouă, despre care nu ştiam mai nimic, în afara numelui, apărut uneori (şi nebăgat în seamă) prin activităţile „de anvergură” ale societăţii româneşti. Enciclopedia Bucovinei ne oferă informaţii esenţiale despre acesta: „Ioan Calinciuc-Boruteanu, n. 8 oct. 1856, decedat în 16 nov. 1934 la Marienbad – poet, ziarist, cântăreţ talentat… un Chamisso al românilor…”. Considerat „un adept al gândirii şi simţirii germane” – poate pe motivul că opera sa scrisă – poezii, proză – a fost alcătuită în limba germană. Dar când ne gândim că parte din educaţia sa a avut loc în limba stăpânitorilor vremelnici – ca a mai întregii inteligenţe locale –, apoi că mai toată viaţa matură şi-a petrecut-o, ca student şi ca medic, pe pământ austriac (şi nu oriunde, ci în vestita staţiune Marienbad), că subiectele creaţiilor sale au amprenta pământului românesc al Bucovinei – ni se pare că sunt suficiente argumente pentru a nu-i arunca un vot de blam.
„Simulacrul” de autobiografie pe care i l-a trimis în 1928 lui Arcadie Dugan conţine detalii „genealogice” ale familiei (am pus ghilimele, pentru că nu avem confirmare documentară, iar în epoca aceea circula „atracţia” către o descendenţă polonă, dacă se poate şi nobiliară şi asociată cu ranguri înalte în armată, după cum ştim şi în cazul mitropolitului Silvestru Morariu-Andrievici):
„Familia mea se trage, după tata, din o rădăcină polonă, şi anume din soiul familiei Chominski. În a-ceastă familie au fost bărbaţi însemnaţi ca politicieni, ca militari şi ca funcţionari la curtea regilor poloni (mareşal de curte, gubernatori, generali etc…). Nobilizată pe timpul regelui Cazimir (cu ţimirul heraldic Poray), ei au reprezentat ţara Poloniei totdeauna în posturi proeminente. Un strămoş în linie directă, generalul Chominski, a fost comandantul corpului de armată polonă situat pe culmea dealului Leopoldsberg lângă Viena, pe timpul asedierii capitalei Viena prin armata turcească, în 1685. La 1763 trecuseră 2 fraţi Chominski, în urma unei conspiraţii politice, graniţele ţării, şi anume cel mic, Stanislau, rămase în Galiţia, pe când cel mare, Ian, trecu în vechea Moldova (Bucovina) cerând, ca refugiat, ospitalitatea unui boier român, a d-lui Calin, mare proprietar în satul Vilava. Acolo, primit în familia boierului, el s-a căsătorit în 1765 cu fiica acestuia – Marioara. În 1766 a murit Ioan Chominski în urma unui accident brusc la vânătoare, lăsând pe văduva sa însărcinată cu Ianek, băiet născut 3 luni după moartea tătâne-său – 1766”.
După o succintă trecere în revistă a modificărilor de nume de după ocupaţia austriacă – prin adăugarea unui sufix slav – continuă cu in-formaţii „certificate”, pe ca-re le putem „trece la inventar”, pentru că ne aduc în faţă o generaţie clar „adăpată” la cultură, ceea ce a fost şi „subiectul” nostru:
„Politica austriacă de pe atunci schimbase cu de-a sila numele familiilor mai însemnate româneşti, mai ales acele ale răzeşilor, mazililor şi proprietarilor mari în valea Prutului, şi aşa a devenit şi vechea familie Calin, pe neştiute, la numele slavonizat: Calinciuc. Pe când străbunul meu Ian, fiul Marioarei Calin, a fost înscris în matricile moşiei ca Ian Calin a lui Chominski, feciorul acestui Ian, parohul din Mileşăuţi Vasile, moşul meu, născut 1792 – par ordre guvernamental – se chemase simplu Calinciuc, şi acest nume pe deplin injust a rămas în urmă la familia noastră. Tot aşa şi 3 feciori ai lui, Ioan, prof. la facultatea de teologie Cernăuţi (1815-1874), Teodor, parohul în Lucaviţa (1820-1894) şi Gavriil (tata), protopresviterul Nistrului (1825-1898). Eu, ca unicul rămas moştenitorul numelui regretabil, n-am schimbat aceea ce au purtat moşul şi strămoşul pe nedrept. Familia mea, deci, îşi trage originea sa din o rădăcină polonă, dară e romanizată de 4 generaţii încoace şi trece de atunci ca românească, mai ales deoarece familia mamei mele, Emilia, descinzând din soiul urcan, a fost totdeauna o familie proeminentă moldovenească”.
(Acuma, să întrerupem niţel cursul poveştii, pentru eventuale corecturi. Din Enciclopedia Bucovinei aflăm că bunicul Ioan Calinciuc, vestitul oponent de la 1848 al mitropolitului Hacman, s-a născut în Milişăuţi în 1812, pentru a-şi da obştescul sfârşit în 1875. Pe de altă parte, din „Gazeta Bucovinei” aflăm că moşul Teodor Calinciuc, exarh şi paroh din Lucaviţa, a răposat la 12 februarie 1893, în vârstă de 75 de ani. Nu prea ies calculele – aşa că e bine să fim prudenţi când folosim datele exacte din acest manuscris al septuagenarului de la Marienbad).
Comentarii