Adulter. „Prima poruncă a femeii adultere: să îţi iubeşti aproapele ca şi pe… precedentul.” (Philippe Bouvard); „Pentru a gusta deplin plăcerea adulterului, ar trebui să fii o persoană foarte pioasă…” (Anatole France)
Arbore. „Alchimistul a văzut unirea contrariilor sub simbolul copacului şi deci nu este surprinzător că inconştientul omului de azi, care nu se mai simte acasă în lumea lui şi nu-şi poate baza existenţa nici pe trecutul care nu mai există, nici pe viitorul care urmează să fie, ar trebui să revină la simbolul copacului cosmic înrădăcinat în această lume şi crescând până la cer – copacul care este şi el om. În istoria simbolurilor, acest copac este descris ca fiind modul de viaţă însuşi, o creştere în ceea ce veşnic este şi nu se schimbă; care izvorăşte din unirea contrariilor şi, prin prezenţa sa eternă, face posibilă şi această uniune. Se pare că doar printr-o experienţă a realităţii simbolice omul, căutându-şi în zadar propria «existenţă» şi făcându-şi o filosofie din ea, îşi poate găsi drumul înapoi într-o lume în care nu ar mai fi un străin.” (C.G. Jung)
Beuturi. „Afară de apă, oamenii mai beu şi unele beuturi spirituoase ca vin, bere, alcohol ş.a.m.d. Cât despre acestea, nemic n’am ce spune bun. Pe când apa ia locul prim între toate beuturile existente, provine în natură pretutindene, ajută desvoltării organismului nostru şi pe lângă toate acestea nimic nu ne costează; pe când beuturile spirituoase nu-i aduc omului nici un atom de sănătate, ba din contră încă, dânsele mai rău i-o ruinează şi pe lângă aceasta atât punga cât şi vada (acumularea, averea familiei – n.a.). Cel puţin să ne însemnăm că beuturile spirituoase totdeauna mai mult strică omului decât îl ajută. Afară de mâncare, oamenii au necesitate şi de beutură. Cea mai bună beutură este apa de isvor. Ea este şi mai bună dacă fundul isvorului conţine nisip sau pietriş. Cu totul altfel stă chestia cu apa din râuri. Aceasta nu este deloc recomandabilă de beut, de oarece unele substanţe chimice ca varul şi unele săruri, cari sunt necesare organismului nostru, îi lipsesc. Apa din râuri este mai ales vătămătoare organismelor tinere şi crescânde ale copiilor”. („Revista Politică”, Suceava, Anul III, 1888)
Cântec (de dragoste). „Cum să-mi ţin sufletul în frâu, / Ca să nu-l atingă pe al tău? Cum aş putea să-l ridic deasupra-ţi peste cele cotidiene? / Oh, mi-ar plăcea să-l aşez lângă cele pierdute în umbră la loc tainic, unde nu mai balansează, când adâncul tău se leagănă. / Dar tot ce ne atinge, pe tine şi pe mine, ne încheagă ca o atingere de arc / Care formează din două corzi o voce. / Oare pe care instrument suntem încordaţi? / Şi care violonist ne ţine în palme? / O, cântec dulce.” (Rainer Maria Rilke, 1875-1926)
Dacă (…). Dacă toţi copiii ar ajunge ce doresc părinţii lor, lumea ar fi plină de genii care nu muncesc.
Don Juan. „Când o dragoste / La care lucram mai demult / Mi-a reuşit, / Atunci o trec pe curat, / Pe inima altei femei. / Natura a fost înţeleaptă / Creând mai multe femei / Decât bărbaţi, / Pentru că ne putem desăvârşi / Sentimentul, / Folosind un mare număr / De ciorne.” (Marin Sorescu, „Don Juan”)
Fumătoare (de nevoie). Între două prietene: – Letiţia, dar tu de când fumezi!? – Din seara aia de pomină în care soţul meu s-a întors mai devreme din delegaţie şi a găsit un muc de ţigară în scrumieră..
Gând. „M-aş tot duce, suflet dulce, / Pe cărările năuce / Ale simţurilor mele, / Să te mîngîie pe şele, / Nu cu gîndul, ci cu fapta, / Dacă mi-a dat Domnul bafta / Să exişti / Cu craci lungi şi ochii trişti / Şi popoul în dantele / Cum e luna între stele, / Vai de-abisurile-ţi frele, / Cum e soarele-ntre nouri, / Vai de ruptele furouri, / Şi cum saltă şi tresaltă / Nufărul din mîl de baltă / Curcubeie-n culori şapte / În paturi cu perne sparte / Şi cearceafuri sfîşiate / Sub genunchi rotunzi şi coate…” (Emil Brumaru)
Mister (feminin). – Draga mea, nu vrei să-ţi scoţi, totuşi…, şi pălăria, şi pantofii?, întreabă tânărul aflat deja în pat. – Nu, fiindcă mămica mi-a spus să nu-i las pe bărbaţi să mă vadă în pielea goală, pentru că dispare misterul feminin…
Răsfrângeri. „Erai în rochia imaculată frumoasă / ca un nufăr fără umbră. / Aprinde rugul înălţarea sumbră: / prin care ceruri înotai o dată? / Credinţa mută candela-n penumbră / şi Îngerul din milă îmi arată / doar urme de cenuşă spulberată şi pe meninge îngheţata tundră. / Streine mâni zăpezile dezbracă / şi focul, frigul destrupat respiră / subt bolţi de sâni la cumpănă polară. / Retras demult în peştera opacă / la altamira într-o altă miră / desprinsul voal mormântu-mi înfăşoară.” (Horia Zilieru)
Răzbunare (cvasiperfectă). O femeie care aflase că soţul ei o înşeală cu una cu mult mai tânără a divorţat. Apoi s-a căsătorit cu tatăl tinerei amante. Şah-mat: femeia a devenit, astfel, soacra fostului ei soţ! Cumplit de… perfid! Totuşi este o vorbă: bărbatul care nu se culcă cu soacra sa mănâncă o căruţă de strujeni pe lumea ailaltă!
Scriitoare. „Din nou satisfacţia aceasta cu totul aparte de a regăsi în cărţile altora gânduri pe care tu însuţi le-ai gândit. Îmi găsesc de data asta confirmate de Boisdeffre propriile opinii despre literatura feminină (poate ar fi mai propriu-zis «literatura scrisă de femei»; mai lung, dar mai exact): «Scriitoarele ne dau puţine opere feminine, dar, mai ales, opere puternice, adesea virile: acest lucru l-am putut constata la Colette şi Simone de Beauvoir, îl vom verifica cu Béartrix Beck, Françoise Mallet-Joris, Christiane Rochefort». La acestea le-aş adăuga pe Marguerite Yourcenar, pe Margaret Mitchell, pe Edmonde Charles-Roux, pe – de ce nu ? – Agatha Christie.” (Radu Ciobanu)
Comentarii