Mai întâi, subliniază Iorga, începutul istoriografiei ruse propriu-zise, moderne, este de dată târzie şi datorat unor străini mai ales, nemţi şi uneori francezi, care extrag o istorie rusă din cronicarul Nestor şi din tradiţii populare şi au motive să privească dezvoltarea poporului rusesc drept una singură – între Chievul vechi şi Moscova mai nouă nefiind o situaţie de opoziţie, de cucerire şi supunere, nici de uzurpare şi acaparare de unii în dauna celorlalţi, ci numai de succesiune şi continuitate.
S-a vorbit, este adevărat, şi despre o Rusie Mică, realitate geografică şi istorică afirmată prin fapte ale unei Ucraine căzăceşti petrecute mai ales înte 1640 şi 1690 sub Bogdan Hmilniţchi (aşa) în provincii aparţinând regatului Poloniei şi situate până în hotarul Moldovei şi al Transilvaniei. N-ar fi fost vorba însă de nimic care să definească o naţiune: nici teritoriu precis, nici locuitori care să se cheme altfel decât cazaci şi ulterior maloruşi, vorbitori ai unui dialect polon caracterizat printr-o preferinţă specială pentru diminutivare. Cât priveşte desemnarea, Ucraină, asta a înseamnat Margine cu înţelesul german de marcă, de craina la sârbi, teritoriu de hotar organizat şi păzit militar de Polonia abia după 1570.
Iorga apelează, mai departe, cu mare încredere la susţinerile de aceeaşi factură ale lui Engel – unul dintre cei care, premergător lui Rösler, lansează, în ce-i priveşte pe valahi, teoria cu privire la formarea lor în regiuni situate în sudul Dunării şi migrarea ulterioară în Carpaţi – căruia totuşi nu i-a trecut prin minte că se poate vorbi de o desvoltare naţională continuă a unui popor cu limbă deosebită, cu tip antropologic special, pe un teritoriu bine delimitat, având şi el o chemare istorică. Drept care Engel, străin de ideea unei Ucraine naţionale cuprinzând toate ramurile vestice ale ruşilor, scrie şi el numai o istorie a Ucrainei căzăceşti, iar după aceea o altă lucrare, acum despre Galiţia şi Lodomeria (vechiul Vladimir), care formează Rusia-Roşie şi este total străină de cea a cazacilor.
Vine apoi la rând părintele istoriografiei ucrainene şi în acelaşi timp unul dintre părinţii statalităţii ucrainene, iar mai târziu, sub regimul sovietic, şi „duşman al poporului” – contemporanul lui Iorga, savantul, universitarul şi omul politic Mihail Hruşevski. Acesta, vreme de douăzeci de ani profesor de istorie ucraineană la Universitatea din Lvov, a sprijinit aici, în partea austriacă a teritoriului Ucrainei de azi, o înviorare naţională printre intelectualii tineri, a organizat viaţa culturală şi ştiinţifică a galiţienilor în calitate de prezident al Societăţii „Taras Şevcenco” – în temeiul crezului acreditat al acestuia, anume că identităţile naţionale ale ucrainenilor, ruşilor şi polonilor s-ar exclude reciproc, fiindu-şi ostile una alteia. Spiritul curajos galiţian, exersat în raporturile cu polonii, l-ar fi călăuzit pe Hruşevski în toiul revoluţiei şi al destructurării bolşevice, când, pre-şedinte al Radei Republicii Populare Ucraina, a dat gir emiterii de pretenţii teritoriale faţă de republica basarabenilor, ceea ce avea să conducă în cele din urmă la unirea Basarabiei cu Regatul României, act contestat şi nerecunoscut de Rada ucraineană şi de U.R.S.S.
Istoria lui Mihail Hruşevski, spune Iorga fără ocol, e din categoria scrierilor care dau o bază „ştiinţifică” pretenţiilor de a forma o naţiune „ucraineană” şi mai ales ne poate lumina mai mult, dacă nu asupra adevărului istoric, [atunci măcar] asupra tendinţelor pentru care e sacrificat acest adevăr. Susţinerile lui sunt privite cu circumspecţie şi frecvent ironizate, pentru că, spune Iorga, a vorbi, cum face Hruşevski, de natiuni inainte de 1300 – 1400 e foarte riscat, iar a incerca să fixezi nuanţele unei naţionalitaţi în forme politice şi culturale aparţinând acestei epoci e o simplă aventură sţiintifică. Or, Hruşevski, după Engel – pe care însă se fereşte a-l aprecia – pretinde a înfăţişa „viaţa istorică a unui imens teritoriu, din Carpaţi până în Caucaz (750 – 800 de chilometri pătraţi), dar şi aceea a unui adevărat popor, de 34 de milioane”.
Tot aşa i se par lui Iorga şi consideraţiile despre limba ucraină sau ucraino-rusă. În revistă trece pe urmă şi ce crede Hruşevski despre valahi – volohi: o ramură decăzută, deznaţionalizată şi romanizată – deci fără drepturi teritoriale – a tracilor. Aurelian ar fi retras din Dacia cea mai mare parte a populaţiei, nu doar pe coloni, încât atunci când s-a produs colonizarea slavă în spaţiul Carpaţilor, terioriul era aproape nepopulat. Valahii ar fi venit aici de peste Dunăre prin secolele XI-XII şi ar fi dat peste tot de ucraini – iar Iorga citează delectat că astfel teritoriul Dunărei de jos a fost înecat de colonizarea valahă. În Bucovina însă, în Maramureş şi în Basarabia de sus, locuitorii majoritari au rămas, după Hruşevski, ruşi, ucraini, ceea ce ar explica faptul că, mai târziu, insulele rutene s-au simţit bine în sânul populaţiei de valahi a Bucovinei austriece şi a Basarabiei ruseşti. Şi valahii păstori din munţi sunt colonizaţi, asta întâmplându-se în vremuri şi mai recente, încât exclamă istoricul român: Iată-ne deci definitiv daţi afară din casa noastră şi, chiar unde suntem admişi, noi suntem cei noi, imigranţii – încât nu se mai miră că există politicieni la Cernăuţii timpului din urmă care văd limba documentelor româneşti vechi şi a slujbei bisericeşti ca împrumut cultural galiţian şi clasa domnitoare din Moldova ca fiind alcătuită din ruteni. Victimă nominală îi este aici, în treacăt, universitarul cernăuţean Eugen Kozac, cel care dă trecutului acelei părţi primordiale şi esenţiale din Moldova, care e Bucovina, o interpretare ridicolă, rutenizând forţat nume de localităţi şi de persoane, precum Rybnic pentru Râmnic şi Močuga pentru Moţoc.
În Istoria Ucrainei-Ruşi, titlul întreg al lucrării, Hruşevski inclusese o parte a Basarabiei, nordul Bucovinei şi Maramureşul în teritoriul etnic ucrainean (chiar dacă, spre exemplu, după datele recensământului din 1897, populaţia ucraineană a Basarabiei reprezenta 19,62% şi etnicii români – moldovenii – sunt 47,58% şi în 1930, ucraineni/ruteni aveau să fie aici 11% şi români 56,2%), iar viziunea aceasta, promovată, adevărat că scurtă vreme, şi de politicianul Hruşevski, s-a vehiculat şi s-a impus în dauna românilor. Chiar dacă sub regimul sovietic Hruşevski n-avea să fie, nici vorbă, un om fericit, cum nu aveau să fie aşa, de altfel, nici Ucraina şi ucrainenii, Stalin însuşi îi prelua ideea şi o folosea în textul notei ultimative trimise guvernului României în iunie 1940, unde se spune: În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.
Precumpănind pentru unii, poate că pentru cei mai mulţi şi pe drept cuvânt, în imaginea lui Hruşevski, elementul dramatic şi ironia unui destin nezgârcit în privinţa asta cu istoricul ucrainean, am putut citi în pagina poetizată a altui slujitor al muzei Clio că istoricii ar avea rostul nu doar de a eterniza istoria în scrierile lor, ci şi de a fi parte integrantă a acestei istorii. Adică, şi mai poetic spus, de a se topi în focul solar, precum Icar, cu cât le e mai mare râvna de a ajunge acolo. Iar Mihail Hruşevski pare înzestrat nu cu râvnă, ci mai curând cu o aroganţă de sorginte imperială – ceea ce e mai mult decât o Clio ţinută captivă în turn şi pusă de zgripţuroaică la împletit straie de schimb pentru zmeii cu opţiuni în materie de modă previzibile, dar şi capricioase. Încât se poate să aibă dreptate G. Călinescu scriind odată, esopic, despre Puşkin că e un Petru cel Mare al poeziei şi că, deşi descendent din nobili asupritori şi în parte neamţ, trebuie musai iubit de un popor sovietic al cărui spirit se regăseşte din plin într-un poet cu aspiraţia reformelor grandioase.
AUREL BUZINCU
Comentarii