În fond, barochizantul prozator, aşa cum mărturisea, vrea să găsească tonul în efortul de „recompunere” a Istoriei. Or, ficţiunea, ca realitate suverană şi totală, speră să prindă tocmai „pulsaţia adevărată a timpului”, să aducă la lumină cazuri mărunte, vieţi minore, prinse şi strivite de marele angrenaj, anonimii care stau la „temelia Istoriei”, atentă la „ochii şi urechile lumii” (explică Tiron B.); să lumineze intercondiţionarea, determinismul circumstanţelor (plonjând în absurd), vârtejul relativist. Să afle, precum încerca abilul intrigant Moise, ce înseamnă Istoria, „un joc”, după părerea maleficului director de şcoală, împins în grotesc, încercând „să ucidă” picioarele dansatorilor sleiţi, victime ale „bătăii (sale) de joc”. Sau să constate, precum în Cămăşile roşii (din Falca lui Cain), întorcând pe dos concluzia basmică, într-o istorie rememorată parodic, că răul învinge; că răul nu poate fi evitat prin boicot, cum spera dezamăgitul Zoli; sau că omul problematic, dincolo de samavolnicii, trăieşte într-o lume dăruită cu miracole. Ceea ce prozatorul, şi un harnic epistolier, colocvial şi vervos, biciuind sindromul autist cu „furibonderie pamfletară” (cf. Jeana Morărescu), chiar asta face prin scrisorile sale deschise. Această magmă epico-lirică, revărsată cvasi-metaforic, prin recurs la operele mari ale umanităţii, vrea să împiedice „marşul duios al uitării de sine”; publicistica epistolară vorbeşte despre protopărinţi, despre eroi, viaţă şi moarte, despre sublim şi ridicol, despre suferinţa morală; sau, sarcasmic, despre cei fără memorie, blamând, hilar, balastul cărţilor. Şi, în fine, din colţul nostru de rai, despre cei ce trudesc pe „ogorul florii de piper”. Cu mare poftă de scris şi minuţiozitate realistă, prolific, „pulverizat” în discursurile personajelor (cf. Dan Culcer), punând în dificultate cititorul obişnuit, de un post-modernism neprogramat (cum sesiza, subtil, regreta-ta Jeana Morărescu, etichetă refuzată net de Ciprian Şiulea, considerată chiar „o fraudă estetică”), deşteptând imaginarul subconştient şi invitând la „interogarea misterului ontologic”. Impresionând prin anvergură, proza lui Dumitru Radu Popescu, dincolo de trama (coaja) policierului, îşi dezvăluie structura palimpsestică, aptă de „revelare sacrală” (ortofanică). Cu atât mai nedumeritor, aşadar, slabul interes (postdecembrist), însoţind cărţile sale, numeroase. Ca romane „neterminate”, cărţile lui Dumitru Radu Popescu, greoaie, masive, „poliţiste”, rămân provocatoare; ori, ancheta întreprinsă de scriitor „trebuie terminată de cititor”, ne îndemna autorul Vânătorii regale.
„Natură” bogată, „o apariţie de zile mari”, cum observase, primul, Lucian Raicu, scriitor prolific, polivalent, derutant, un moralist, de fapt, înscenând – sub avalanşa cuvintelor – o viziune carnavalescă (Bahtin ar putea fi o pistă), în vecinătatea spectacolului popular, dezlegând probleme-arhetip, evaluând cotidianul cu fervoare detectivistică, translând concretul şi încifrând / răstălmăcind sensurile, Dumitru Radu Popescu, deşi mitograf cu program, folosind alegoria ca liant, în pofida fragmentarităţii şi a refuzului coerenţei, desacralizează lumea (întoarsă pe dos). Cum miturile „ne scapă printre degete” (avertiza autorul Leului albastru), a le repune în discuţie, a le reinterpreta / reintegra în fluiditatea existenţială înseamnă, dincolo de armătura teoretică sau rezonanţele folclorice, a descoperi, pe cont propriu, adevărurile eterne, structurile fundamentale etc., mulate, desigur, pe noile „evenimente”, decăzând în istorie. Fiindcă creaţia – ne reaminteşte Dumitru Radu Popescu – a ajuns „o caricatură”; şi, corectându-l pe Eliade, tot el ne asigura că profanul camuflează nu doar sacrul, ci şi abjectul. De unde bipolarismul textelor sale: spectacolul inocenţei şi „trezirea”, nostalgia paradisului şi duhul apocalipsei, realismul fantastic şi farsa bufonă, sublimitatea, grotescul carnavalesc şi monştrii inconştientului, ambiguitatea tragică şi implacabila degradare, pulverizând sensul, amestecând – în coexistenţa / confruntarea nedomolită a contrariilor – candoarea şi ticăloşia, violenţa, melodrama, parodia etc., cuprinzând lacom, acumulativ, caleidoscopia lumii. Şi aducând în scenă, prin ipostazierea unor destine, o faună ciudată, dezvoltând entropic drame, conflicte şi obsesii, prinse în cavalcada unor echivoce dezvăluiri succesive, în regimul carnavalescului şi într-o viziune mitic-parabolică, reînviind scenariile primordiale. Totuşi, roiurile de analişti care, de-a lungul anilor, au cercetat cu osârdie harta scrierilor lui Dumitru Radu Popescu, au ajuns la o concluzie inatacabilă: indiferent de gen, insidioasa „invazie de poezie”, scrisă „cu idei”, negreşit, cotropeşte Opera. Mai mult, notaţia realistă se revitalizează prin „vocile poeziei”, scriitorul – nota cândva Doina Uricariu – regândind poezia prin proză. Să nu uităm că orgoliul de altădată, reactivat, era poezia. Dumitru Radu Popescu debuta cu versuri, în 1953, în Crişana şi credea, nedezminţit, că poezia rămâne esenţa unui scriitor. Deloc ciudat, unicul său volum de versuri (Câinele de fosfor, 1982) adună poeme antilirice, groteşti-ironice, încercuind cotidianul, pliat, mai degrabă, valului optzecist, fără a fi doar o „recreaţie”. Evident că şi literatura dramatică, cultivând un teatru „necomplezent”, „liber” (zicea Marin Sorescu), deloc respectuos cu tiparul clasic, fără prejudecăţi de formulă şi limbaj, suportă această infuzie poematică. Piesele sale, greu de „descifrat”, „translează” mitul (prometeic, în Hoţul de vulturi, de pildă) şi impun mitul ca revelator, observase Valentin Silvestru, închipuind, dincolo de varietatea versiunilor scenice, o geografie magică. Acreditat ca dramaturg după un spectacol la Târgu Mureş (cu Aceşti îngeri trişti), Dumitru Radu Popescu a produs aluvionar, sclipitor, cu vervă imagistică (şi în ipostaza de eseist sau epistolier) o năucitoare ofertă textuală, de fantezie barocă, protagoniştii săi (închizând drame, aspirând spre puritate) vădind o conexitate subterană. Oricum, scenografia primează asupra textului, nota M. Iorgulescu, recunoscând că avem de-a face cu un prozator de mare originalitate, interesul pentru dramaturgie nefiind doar un nevinovat capriciu. Mai mult, „descoperirea teatralităţii” a condus la radicalizarea prozei. Iar Laurenţiu Ulici, în prelungirea ideii, va constata „acordul intim între genuri”, vălmăşagul lumii fenomenale, cercetată dintr-o perspectivă relativizantă, impunând adevărul multiplu. Morişca fabulaţiilor îmbracă, de regulă, o intrigă poliţistă, aglomerată epic, de conversie mitologică, chemând în sprijin, sub aparenţe realiste, poetica folclorică şi o conştiinţă arhaică. Nuvelistul, însă, s-a dovedit mai tare decât romancierul, spulberând disciplina clasică şi oferind, în dialog cu opere de căpătâi, comentarii divagante, acut-personale, în cheie morală; înţelegând adevărul ca „memorie a realităţii” într-o lume maculată, ea însăşi incoerentă, pierzând sensul.
Dar proza lui Dumitru Radu Popescu, s-a observat, nu se bazează atât pe documente (chiar pornind de la fapte reale), ci pe tensiunea dezbaterii. Or, dezbaterea e posibilă chiar şi în absenţa faptelor; contează – precizează undeva scriitorul – ce credem noi despre ele. O proză fără acţiune se ţese prin provocarea consecutivităţii: enigma sumară se va complica, monoloagele şi limbuţia (urmând „retorica ruralului”) radiografiază zbuciumul sufletesc. Pătrundem în interioritatea faptelor, personajele fiind obligate să se dezvăluie. Răscolirea trecutului impune asemenea confruntări, eliberând interioritatea: producând, odată cu proliferarea vocilor, abundenţa de concret. Spiritul anchetator (la un prim exerciţiu asistam în Dor) vizează nu pedepsirea crimei, ci elucidarea cazului. Instanţa morală funcţionează ca un catharsis, vizând descărcarea adevărului. Anchetele lui Dumitru Radu Popescu nu excavează faptele, ci adevărurile, îndepărtând stratul de insinuări şi dilatând spaţiul culpabilităţii. Îndoiala e suverană, suspiciunea se infiltrează peste tot; şocul epic (crimele fiind „expediate” în trecut) pigmentează un univers dubitativ – produsul unei imaginaţii delirante. La Dumitru Radu Popescu totul e memorie. Tehnica anchetei, procedeu care a molipsit şi pe alţii, conjugă capacitatea judicativă cu libertatea de a nara: povestitorii devin creatori, personaje-prozatori chiar prin grija / grila reconstituirilor, imaginarul proliferează haotic având ca stimulent memoria afectivă. Acest elan confesiv, dezghiocând lumea fenomenală, provoacă o reacţie în lanţ, implicit un lanţ de povestiri. Naraţiunea de tip anchetă dospeşte, îşi revarsă aluatul rememorativ; uitarea înseamnă intrarea în neant. Caruselul mărturiilor, alimentat de pofta conversativă este tangent marelui subiect: ADEVĂRUL, ca supratemă a romanelor lui Dumitru Radu Popescu. Disponibilitatea sa narativă creşte pe solul fertil al cascadei de interogaţii. Scriitorul iubeşte întrebările; răspunsurile martorilor diversifică arborescent epica, cu fantezie şi forţă speculativă; nu elucidează cazul, ci îl complică, reorganizând datele.
Dumitru Radu Popescu, pe toată întinderea prozei sale, stoarce această câtime şi trădează dorinţa de a reîncepe viaţa; deşi romancier „sceptic”, el face elogiul libertăţii individului, stăpân pe propria-i conştiinţă, cucerind seninătatea pe care o îngăduie (şi presupune) singurul absolutism victorios: cel al relativului. Încât obsesia Adevărului se pulverizează în variantele lui. Sondând un trecut „imprevizibil”, scriitorul manifestă un multiperspectivism în desfăşurare: percepţia evenimentelor îmbracă versiuni felurite, demonul relativizării stăpâneşte un teritoriu în care – spune autorul – „fiecare are pe undeva dreptate”. Alternarea vocilor şi multiplicarea punctelor de vedere expediază în relativ o epică browniană, dispensându-se de personajul unic. Scriitorul e shakespearolog; pornit în căutarea adevărului, el judecă trecutul cu şirul de abuzuri, violenţe, crime, deformând omenescul, dar nu uită că prezentul produce istorie. În spatele necesităţii istorice, Dumitru Radu Popescu caută tot omul; colecţia de fapte abominabile, fixate în memoria colectivă sunt aduse la suprafaţă pentru „a învăţa adevărul”. Procurorul Dunărinţu (ciclul F) are convingerea că nici după moarte amintirea unui om nu trebuie umilită. Lumea lui Dumitru Radu Popescu e prinsă într-un vârtej aiuritor, împreunând contrastele: lângă hieratici trăiesc hidoşii, visele coexistă cu pornirile oneroase, istoria se răsfrânge în această vâltoare evenimenţială.
Indubitabil, pentru spaţiul literar românesc, fostul corector de la Steaua este, prin literatura sa anticanonică, un autor canonic. Tămâiat din belşug când păstorea (obedient, să recunoaştem) Uniunea Scriitorilor (1981-1989), retras apoi într-o tăcere penitentă, revenind în forţă, suspectat de prolixitate, cultivând insolitarea, enigmaticul şi hiperproductivul prozator dezvoltă o creativitate mitopoetică ispitită de ludism. Magma verbală se revarsă nemilos, aglomerând personaje şi fapte (ieşite din comun). Corectând dezvrăjirea postmodernistă prin aluzii mitologice, toată creaţia sa, de mare originalitate, se vădeşte a fi, nota concluziv Mihai Drăgan (încă în 1970), o „intuiţie lirică a lumii”. Acuzat, cu râvnă, pentru nomenclaturism şi, după 1989, pentru apolitism, taxat pentru potopul de laude („peste meritele reale”, zic cârcotaşii) îndatorat „postamentului funcţiei”, polemist aprig la nevoie şi critic literar „deghizat”, cum crede Constantin Cubleşan, harnicul Dumitru Radu Popescu ne-a oferit „un continent de creaţie literară”, de o exuberantă şi exotică originalitate. Combinând, după o reţetă unică, adolescenţa dionisiacă a foştilor „gojdişti”, aruncând hibele în Criş cu debordanta vitalitate oltenească, într-un timp opresiv, „păcălit” prin fixaţia pentru problemele-arhetip, „retrăite” în fluiditatea lor evenimenţială. Şi „luminate” de morişca adevărului / adevărurilor, ştiind prea bine că viaţa (oricui) nu mai este proprietate personală. „Desproprietărirea” cade într-un spectacol burlesc, prolix, logoreic, purtând o inconfundabilă pecete stilistico-problematică.
Primul D. R. Popescu a apărut pe scena literaturii într-o vreme în care, mărturisea, „revistele impuneau scriitori”. A început cu poezie şi, părăsind medicina, a trecut la proză (inconformistă), reinventându-se prin teatru (ca „şcoală pentru proză”). Nu credea în curente şi în programe, dar iubea romanul „în trepte”, deschizând alte piste, povestirea primă fiind doar un ambalaj; în fine, era convins „de dubla natură a simbolurilor”, cum s-a observat, şi scriitura sa, convocând la apel fantome literare, ventilând miturile, pendulând între satul oltenesc al copilăriei (Dănceu) şi Păuşa bihoreană (unde s-a născut), năzuieşte spre arhetip, denunţând, prin mulţimea eroilor suciţi, într-o lume demonizată, abjecţia prezentului. Trecut prin febrile metamorfoze narative, reinventându-se, prozatorul nu poate fi prins într-o formulă unică, avertiza Răzvan Voncu. Rămâne ca, în timp, exegezele viitoare, prin vocile noilor critici, să-i hotărască locul într-o tipologie a prozei româneşti (Voncu 2023 : 8). Amalgamând grotescul, ludicul, oniricul, efortul său creator încheagă o lume stranie, dereglată, cu hotar incert între viaţă şi moarte, pentru care Istoria nu mai este / nu poate fi un reazim. Dar posteritatea sa nu se anunţă lină. Eseistul însuşi, invocând o veche şi jalnică îndeletnicire, ştia că negaţionismul, ispita de „a omorî opera cuiva” (v. Corul morilor de vânt, 2015) ţine, la noi, de „protocronismul corectitudinii politice”, practicând cu sârg „scuipatul pe viaţa, opera şi mormântul unui confrate”. Suportând seismele recepţiei, opera lui Dumitru Radu Popescu (abundentă, denivelată, departe de a aparţine unui „expirat”) va rezista acestui asalt, dezvăluindu-şi, prin noi contribuţii, structura anamorfotică, labirintul oglinzilor, bipolarismul simbolic, propensiunea spre arhetipal etc., consfinţind meritele unui autor canonic. Împiedicând, astfel, uitarea, ca „victorie a timpului ucigător”…
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
- Codreanu 2020 = Theodor Codreanu, Dumitru Radu Popescu – Istoria absurdoidă, Iaşi, TipoMoldova, 2020.
- Cubleşan 2015 = Constantin Cubleşan, D.R. Popescu în labirintul mitologiei contemporane, Cluj-Napoca, Şcoala Ardeleană, 2015.
- Marin 2003 = Mirela Marin, Universul prozei contemporane, I, Antiutopia şi utopia valorii, Bucureşti, Viitorul românesc, 2003.
- Popescu 1986 = Marian Popescu, Chei pentru labirint, Bucureşti, Cartea Românească, 1986.
- Rachieru 2015 = Adrian Dinu Rachieru, Dumitru Radu Popescu şi demonul relativismului, în Romanul politic şi pactul ficţional, vol. I, Iaşi, Junimea, 2015.
- Roth 2013 = Puşa Roth, Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, Iaşi, Ars Longa, 2013.
- Roznoveanu 1981 = Mirela Roznoveanu, Dumitru Radu Popescu, Bucureşti, Albatros, 1981.
- Taşcu 1981 = Valentin Taşcu, Dincolo şi dincoace de „F”, Cluj-Napoca, Dacia, 1981.
- Ungureanu 2014 = Cornel Ungureanu, Zilele şi nopţile săptămânii. O introducere în opera lui D.R. Popescu, Craiova, Scrisul Românesc, 2014.
- Voncu 2023 = Răzvan Voncu, Prozatorul în patru ipostaze, în România literară, nr. 1-2/13 ianuarie 2023.
Comentarii