Dintr-o dată camera s-a luminat. Era noapte şi lumina lunii pătrundea pe fereastră, făcând distincte toate lucrurile. Pe perete se vedea umbra femeii care privea către luna plină.
S-a îndepărtat din această lumină albă, ceţoasă; o lumină aproape stranie, cu care nu era obişnuită. Un asemenea clar de lună nu mai văzuse niciodată. Luna îi arăta ceva, îi transmitea ceva ce nu înţelegea şi nu a putut afla niciodată.
De atunci, lumina lunii i-a trezit, poate, teamă şi fascinaţie, acest clar de lună, neverosimil de luminos, s-a repetat, toamna; umbra ei se vedea pe perete, dar întorcea capul, ferindu-se de lumina, aproape inexplicabilă, a lunii. Claruri de lună cum nu văzuse niciodată.
Într-o carte se vorbea despre racordarea la ritmurile lunii, despre luna plină şi luna nouă, despre pătrare, despre creşterea şi descreşterea luminii. A aflat mesaje pe care, repetându-le în fiecare din fazele lunii, oamenii se pot armoniza cu ritmurile ei, cu ritmurile stelare sau cu marile treceri ale soarelui prin anotimpuri.
Ştia însă că stările de spirit pe care le aducea luna prin trecerile ei din întuneric deplin în lumină nu i se potriveau. Ştia că luna nouă nu îi induce meditaţie şi luna plină nu era momentul exprimării şi al expansiunii spirituale.
Nu a ştiut niciodată decât că, probabil, luna reflecta un soare mai activ şi mai luminos, că mesajul de atunci nu-l va afla niciodată şi că orice lucru luminat luminează la rândul lui.
NIADI CERNICA
Comentarii