…mintea asta e ca o albie de râu,
dacă arunci în ea
gunoaie, repede se colmatează
şi intră la apă, iar dacă ai
grijă s-o păstrezi limpede şi vioaie, într-o bună zi se va putea vedea în ea cerul, frumos curgător.
Citatul se află în volumul Luminiţă, proastă mică sau amintiri dintr-o altă copilărie (Ed. Eikon, Bucureşti, 2022, cu o prefaţă de Mihai Emilian Mancaş), unde sintagma proastă mică se lăfăie ca un laitmotiv, aparţinându-i tatălui, şi pare mai degrabă un alint decât o desconsiderare a părintelui. Cum autoarea vine din ţinutul legendar al Ozanei şi Topoliţei, ambele prezente la Ion Creangă, era necesar să atragă atenţia că e vorba despre o altă copilărie, la distanţă de un veac şi mai bine, sub vraja aceluiaşi… pupat al pupezei, prezentă pe prima copertă a cărţii, sugerând ceea ce numeau latinii fugit irreparabile tempus.
Temerară acţiune a Luminiţei Ignea stabilită într-un alt ţinut, străjuit de Pietrele Doamnei, unde legendele se împletesc fericit cu viaţa bucovinenilor. Scriitoarea şi-a asumat, conştient, un risc peste care a trecut cu brio, textul în discuţie având aceeaşi savoare precum caramelele de altădată cumpărate de la prăvălia sătească. Vârsta de aur a Luminiţei este centrată pe două personaje principale – copila băieţoasă şi tăticu’ -, într-o relaţie complementară, diminutivul folosit de fiecare dată constituindu-se într-un martor şi un judecător agreabil al evenimentelor. Răsare din subtext şi un al treilea „personaj”, cartea, pentru a-i provoca tatălui, om cu doar şapte clase care îl citise pe Sadoveanu, considerat de el singurul scriitor adevărat, o reacţie cu un conţinut ambiguu: e acolo insatisfacţie ori admiraţie disimulată? N-ajunge că-i o proastă mică, se mai ia şi după tâmpeniile pe care le citeşte. Interogaţia nu e fără sens, având în vedere atitudinea aceluiaşi la întoarcerea fiicei speriate şi goale, unde se exersase în pielea Afroditei, tatăl încercând să închidă gura hohotelnicilor: Ce, mă, ţăranilor, n-aţi mai văzut o nimfă? Asta-i Afrotica mea extraterestră, inculţilor! Nu lipseşte din text nici mama, ea fiind gospodina casei, ciondănindu-se din când cu bărbatul pe diverse motive, iar la întrebările înghesuite ale fiicei, având acelaşi răspuns (Aşa a vrut Dumnezeu), imposibil de mulţumit insaţietatea interogaţiilor vârstei.
Lecturile bogate (Luminiţa învaţă singură să citească până a merge la şcoală), grefate pe o inteligenţă debordantă, o fac argint-viu, şotiile ţinându-se de fetiţă ca scaiul de lâna oii. Ea pune în scenă cu băieţii momente din cărţile înghiţite, încearcă să descopere la marginea satului, unde nu ajunsese electrificarea, o lampă fermecată ca cea a lui Aladin, ori să ajungă în sala spitalului, adică locul unde Dumnezeu aduce oameni şi să văd dacă nu cumva poate să schimbe ceva în ce mă priveşte. O zburdalnică şi nevinovată isteţime, dând pe dinafară, o determină să gândească, să elaboreze proiecte, în termenii de azi, a căror îndeplinire este solicitat chiar Cel-de-Sus: voiam să mă facă mare, de’ nu aşa, în timp, ci pe loc, să am bani mulţi şi o casă frumoasă, un Făt-Frumos care să mă facă mireasă, după ce s-ar fi duelat cu un zmeu, eventual, şi alături de care să trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi.
Până atunci, clocoteşte în sufletul personajului spiritul de dreptate („Lăsaţi copiii să vină la mine”, i-a avertizat Mântuitorul pe Apostoli), mutând, într-o duminică, o parte din lumânări de pe unele morminte pe cele lipsite de lumină, ori, asimilând informaţii vehiculate de cei mari, ajunge să fie plină de superstiţii ca un câine de purici. Urmarea? Copila, stimulată de tăticu’ (Talent da, poţi să ai cu carul, da’ dacă nu-l recunoaşte nimeni, rămâi un nimeni, fără valoare. De asta ai nevoie de noroc) se află mereu în căutarea acestuia, având parte doar de câteva răsunătoare rateuri. Dincolo, însă, de întâlnirea cu norocul, îi rămâne un vis ce se va împlini peste ani: …să pot şi eu să scriu într-o zi o poveste frumoasă, o carte, pe care lumea s-o citească răzând şi plângând (…).
Fără să fie primul, suntem în faţa unui astfel de op. Scris cu o sinceritate dusă până la ultimele limite, volumul se citeşte cu o reală plăcere, perioada copilăriei fiind abordată cu har, în secvenţe bine tocmite, fără a păstra o strictă cronologie. Limbajul, demn de o Afrodită ieşită cândva din spuma Topoliţei, într-o curgere aidoma pârâului repezit ori domolit în câte o bulboană, e o fermecătoare convieţuire a regionalismului cu neologismul. Întâmplările de odinioară, sedimentate şi ocrotite undeva într-un cotlon al sufletului, au răbufnit la suprafaţă cu o vioiciune de luat în seamă, cerându-şi dreptul de a fi înşiruite pe o pagină de carte, iar Luminiţa Ignea a migălit un roman al copilăriei în format propriu, fără să calce pe urmele lui Ion Creangă sau ale lui Ionel Teodoreanu. Răzbate din text o complexitate a trăirilor sufleteşti mai rar întâlnită şi o alta a relaţiilor din mediul rural sau cel familial, spre veşnica lor pomenire, cum îşi încheie autoarea scrierea sa originală. E clar, Luminiţa Ignea şi-a păstrat mintea limpede şi vioaie, iar sufletul şi l-a înflorit cu încă o operă de valoare, unde cerul superb al copilăriei e într-adevăr frumos curgător.
Comentarii