Cartea reproduce transcrierea în limbile în care au fost redactate (amestecat chiar în cuprinsul aceleiaşi fraze – franceză, germană, engleză!) textele a patru manuscrise de dimensiuni diferite – în total, ceva peste 70 de pagini – şi traducerea acestora în limba română, avertizând asupra dificultăţilor de transcriere şi, în consecinţă, de traducere. Câteva pagini facsimilate sunt de natură să dea o sugestie în privinţa asta, dar cititorul are totuşi dinainte un rezultat destul de coerent şi mai ales pregnant şi convingător în legătură cu ceea ce Marx are de spus.
Sursa informaţiilor o constituie, în cea mai mare parte, un voluminos op din 1855 al istoricului francez Elias Regnault (Istoria politică şi socială a Principatelor Danubiene) – care la rândul lui se foloseşte de scrieri ale lui N. Bălcescu, I. Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, A. Papiu-Ilarian, precum şi de texte ale unor publicişti francezi cunoscători îndeaproape ai realităţilor româneşti ale vremii. Doar unul dintre manuscrise şi-ar lua informaţia din altă sursă – un autor englez rămas neidentificat. Precum se precizează, Marx preia materialul istoric din izvoarele lui, uneori chiar idei şi formulări, dar nu şi perspectiva din care istoria este privită, pentru că el „a ales şi a interpretat acest material în mod ştiinţific, de pe poziţiile materialismului dialectic”.
Regnault, spre exemplu, un reformist în concepţie, priveşte viitorul Principatelor, la mijlocul secolului al XIX-lea, în contextul construirii sub baghetă occidentală a unui echilibru european nou, în care forţa expansivă a Rusiei să fie slăbită şi din care lipseşte Turcia ca putere semnificativă, cu un rol important urmând să fie investit la gurile Dunării un stat român unitar şi independent suficient de puternic, ajutat să devină aşa, pentru a îndeplini atare misiune.
Perspectiva din care priveşte Marx viitorul zonei – unul destul de asemănător, doar că nu convenit, nu rezultat din negocieri ale diplomaţilor, ci rezervat în temeiul unor legi obiective de evoluţie istorică – este a „revoluţiei europene”. În condiţiile acesteia, unii vor pierde tot ce au dobândit fără îndreptăţire, alţii vor recâştiga ceea ce li s-a luat cu forţa – asta prin instaurarea iminentă a justiţiei pe care o anunţă progresul în viziune proprie, materialist dialectică şi istorică. Excesele, abuzurile, manifestările în care se uzează de forţă sunt încăpăţânările şi zvâcnirile din urmă, trecătoare, ale unor muribunzi care se grăbesc astfel pe drumul spre groapa de gunoi a istoriei. Fericiţi, deci, cei săraci, nedreptăţiţi, prădaţi, umiliţi, oropsiţi, că al lor este raiul terestru viitor – în baza, însă, a unor condiţii: să creadă, să nădăjduiască, să se ridice la „lupta cea mare” atunci când profetul politic anunţă că sunt coapte condiţiile pentru victorie.
Cheia lucrurilor, tocmai descoperită, stă în diferenţierea antagonică generală, ireductibilă şi ireconciliabilă, între oameni şi grupuri de oameni, până chiar la nivelul unor alcătuiri statale – care astfel devin unelte şi arme în mâinile unora sau ale altora, după caz – pe seama poziţiei lor faţă de „mijloacele de producţie”. Acestea, se subînţelege, pot fi şi teritorii aflate sub ocupaţie, ţări şi popoare aflate sub diferite forme de dominaţie şi în care, urmare a faptului, dominaţilor li se impune ceea ce în Capitalul său Marx numeşte supramuncă – iar revoluţia inevitabilă ar urma să-i elibereze pe deposedaţi din strânsoare şi din exploatare. Dar pentru Marx, Principatele devin în mai multe privinţe exemplele în sens pozitiv de care el are nevoie pentru a-şi argumenta tezele, încât le priveşte cu simpatie, în vreme ce imperiile vecine, Turcia, Rusia şi Austria, cauze ale răului european şi nu doar ale răului pentru români, se aleg cu antipatia lui deloc disimulat exprimată. Se poate citi astfel despre „brutala cruzime a turcilor” şi „infamiile turcilor”, despre „colosul antirevoluţionar rus” sau că Regulamentul organic promulgat de Kisseleff a fost, de fapt, un „Cod al clăcii” – asta în timp ce, invocându-se existenţa şi valabilitatea capitulaţiilor, se susţine dreptul românilor la independenţă şi se condamnă „încălcarea flagrantă a drepturilor poporului român” de către cele trei imperii vecine prin ignorarea acestor acte juridice inatacabile, un merit deosebit al lui Marx, susţine Introducerea, fiind acela că el dă capitulaţiilor „autoritate pe plan internaţional”.
Deşi însă Introducerea se încheie diplomatic (o diplomaţie curajoasă, oarecum esopică!), subliniindu-se că publicarea Însemnărilor se motivează prin faptul că „aceste manuscrise aduc o nouă mărturie cu privire la interesul manifestat de Marx pentru poporul român şi la sprijinul pe care el l-a acordat mişcării româneşti de emancipare socială, politică şi naţională” – ceea ce nu are cum să fie adevărat măcar în privinţa sprijinului –, ea nu poate ascunde faptele şi asprimea judecăţilor şi a expresiei din paginile notaţiilor lui Marx, care vizează într-o parte importantă a lor Rusia cu toate ale ei şi care îi construiesc imperiului de la Răsărit o reprezentare halucinantă de-a dreptul în unele privinţe. Miza, cu siguranţă, a cărţii, de fapt. Pe lângă acest Marx, în orice caz, Eminescu cel pasional, „naţionalist” şi de presupus că îndrăgostit, ca un poet romantic veritabil, de expresivitatea în sine, e de văzut venind constant la câţiva paşi în urmă, sabotat parcă de propriile-i rigori de raţionalitate şi nicidecum de cauze de natura necunoaşterii realităţii istorice româneşti.
Iată, pentru exemplificare, câteva ceva doar. Rusia înfiinţează în 1782 consulate la Bucureşti şi Iaşi, urmată de Austria. Consulii „obţin din partea turcilor un tain” constând în scutelnici şi posluşnici – cu obligaţii de supuşi pe lângă casa consulilor – şi vor ajunge să se comporte ca nişte guvernatori. Mulţi dintre „fanarioţii venali”, precum familiile Ipsilanti şi Moruzi, devin, nu altfel decât prin cumpărare, „partizani ai ruşilor”, ceea ce le aduce acestora avantaje (ilicite, de trădători) şi îi procură Rusiei mijloace suplimentare pentru a exercita o influenţă în Principate mai mare decât cea prevăzută în tratatele cu Poarta şi pentru a dinamita în ascuns, ipocrit, zi de zi puterea şi autoritatea Constantinopolului atât în teritoriul Turciei, cât şi în teritoriile care îi sunt supuse în diferite forme. Eteria ar fi fost în primul rând aşa ceva: „Mână rusească”. Se adaugă, în acelaşi interes, constant intensificată, activitatea tot mai numeroşilor „agenţi ţarişti” – de atare condiţie fiind suspectat chiar Tudor Vladimirescu, „fost sublocotenent în serviciul Rusiei”, a cărui ucidere s-ar explica prin aceea că, în fruntea mişcării pe care a condus-o, el a devenit ”patriot român” („Vladimirescu şi ţăranii lui erau de partea turcilor”!). O vreme, românii sunt determinaţi să le fie favorabili ruşilor. Însă, aflăm, „În aceeaşi vreme, în timp ce românii manifestau atâta recunoştinţă oarbă, ţarul la Tilsit (pacea din 1807, n.n.) reclamă teritoriul lor”. De altfel, numărul perioadelor şi al anilor de ocupaţie rusească în Principate este surprinzător de mare, iar ocupaţiile sunt pretextate mai ales neonest, întocmai anexării Basarabiei. Drept care Marx notează: „În timpul ultimei lor ocupaţii în Principate, ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile. De altfel rusul este complicele fanarioţilor” – iar în legătură cu desfăşurările eteriste exclamă: „Ipocrizie rusă!”. Aşa s-ar face că „Poarta restitui românilor dreptul de a avea domnii lor pământeni şi dreptul de a-i alege”: „Trădarea fanarioţilor deschise ochii Divanului, fidelitatea lui Vladimirescu fusese înţeleasă”. Un alt episod grăitor îl reprezintă ceea ce urmează Convenţiei de la Akkerman: „Regulamentul organic nu a fost redactat, notează Marx, prin deliberările de la Iaşi şi Bucureşti, ci pe baza instrucţiilor venite de la St. Petersburg. Minciaky (consulul Rusiei la Bucureşti, n.n.) era arbitrul suprem. Boierii se întreceau care mai de care în servilism. (…) Prin aceasta Rusia domina”. În acest context, „Kisseleff a introdus în preambulul Regulamentului dreptul de «protecţie». La început a fost intervenţie diplomatică, apoi supraveghere, apoi garanţi, în sfârşit protectorat”. Sau: „În protestele sale din 1826, Rusia se înduioşa de nenorocirile ţării; ea dovedi în 1828 cât valorau tânguirile sale. Au avut loc excese groaznice (ale armatei ruse care, sub comanda mareşalului Wittgenstein, trece din nou Prutul, s.n.). Contribuţiile de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hoţii, omoruri etc. Bărbaţi şi femei au fost înhămaţi la care cu vizitii cazaci care nu-şi cruţau nici bâta, nici vârful lăncii lor. Peste 30000 de români fură smulşi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de muncă. Cei mai fericiţi fugiră în munţi, unde singura lor hrană era scoarţa de copac. Guvernul rus răspunse la proteste: «Nu interesează să ştim cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate». Haosul şi jaful aduseseră foametea, ciuma etc.” În plus, „Ruşii au chemat înapoi în ţară, în timpul ocupaţiei lor, familiile fanariote; acestea erau instigatoare de tulburări cu totul la discreţia consulului”, încât tot felul de jocuri de interese ale consulilor generali ai Rusiei devin posibile şi se fac neîncetat – în detrimentul autorităţii interne, a liniştii publice şi a bunei stări a românilor în general.
Putem afla, la rigoare, inclusiv cum stau lucrurile, spre mijlocul veacului al XIX-lea, în clasa boierească, ceea ce s-ar putea spune imediat că e firesc pentru părintele „luptei de clasă”, doar că primele însuşiri ale clasei avute în vedere vizează faptul că boierii „sunt cei dintâi curtezani ai străinului, gazdele zeloase ale invadatorului”, că „Fiecare secol a mărit şi mai mult corupţia din clasa boierească”, iar „Cele câteva excepţii sunt azi în exil (Goleştii, Grădiştenii, Brătienii sunt vechi boieri români aflaţi în exil), că „Nu există nicio aristocraţie de naştere” şi că din 30 de familii de mari boieri din Ţara Românească, numai 19 au rang boieresc mai vechi de 20 de ani, iar în Moldova numai una din 10. Şi probabil că fără ca Marx să poată fi învinuit de xenofobie: „Cei mai mulţi boieri nici nu sunt de origine românească” – şi se exemplifică prin Mavrocordaţi, Mavrogheni, Ghiculeşti, Recoviţeşti, Ipsilanţi, Moruzeşti, Suţuleşti, Caragea, Roseteşti.
Fireşte că exemplificările s-ar putea continua. Probabil însă că ele, oricâte ar fi, n-ar putea să modifice răspunsul la întrebarea importantă dacă istoria noastră oficială postbelică s-a scris sub înrâurirea lui Marx ori sub cea a lui Roller. Şi nici răspunsul la alte întrebări înrudite.
AUREL BUZINCU
Comentarii