Recurs la Eminescu: ruşii (VIII)

„Aşadar ieri a trecut un an de când a căzut Plevna. (…) Cine nu-şi aduce aminte de bucuria febrilă de acum un an la căderea Plevnei, deşi de-a doua zi politica rusească s-a întors în contra noastră? Bucuria de atunci era pentru un eveniment în defavorul nostru” scrie Eminescu la sfârşitul lui noiembrie 1878, când se încheiase deja de mai multe luni Congresul de la Berlin şi măcar una dintre cele hotărâte acolo se pusese deja în aplicare: retrocedarea Basarabiei istorice. Comentase între timp lucrurile cu reveniri numeroase şi din perspective felurite – cu aceeaşi mânie sau tristeţe, cu aceleaşi răbufniri.

Nu are însă motiv să înceteze a le vorbi cititorilor de gazetă despre necuviinţele, primejdiile şi relele pe care le-a adus românilor istoria învecinării lor cu Rusia. Mai strigătoare la cer decât toate, fireşte, o tâlhărie la drumul mare şi pe lumină – Basarabia. În 1812, spune el, în condiţiile în care Napoleon I îl ameninţa pe ţarul Alexandru I cu „o armată cum n-o mai văzuse pământul până atunci, de 640 000 de oameni cu 1370 de tunuri”, Rusia era interesată „de a încheia pacea cu orice preţ”, nefiind propriu-zis „în poziţia de a anexa Basarabia” – chiar dacă pretenţiile ei, după ce învinsese Turcia în războiul care tocmai se încheia prin Tratatul de la Bucureşti, vizaseră inclusiv o graniţă imperială pe Dunăre, cu încorporarea întregii Moldove şi a întregii Ţări Româneşti, aflate acum de câţiva ani sub ocupaţie ţaristă; graba, însă, şi opoziţia pe care i-o făceau Franţa şi Anglia, interesate ca expansiunea rusească să fie cât mai limitată, determinaseră Rusia să-şi restrângă ambiţiile – se pare că, într-o etapă, chiar la mult mai puţin decât avea să obţină în final –, dar şi să apeleze, în absenţa cuceririi cu sabia a Moldovei dintre Prut şi Nistru, „la o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi”; fanariotul Dimitrie Moruzi, cumpărat el însuşi de ruşi şi care pentru această faptă avea să fie pedepsit de sultan prin decapitare, a făcut posibil ca Înalta Poartă să dea ceea nu era al ei şi nu era în drept să dea, iar Rusia să primească şi să ia ceea ce nu putea lua.

Încât întreabă gazetarul, cu subţire ironie, spre finalul studiului său doct intitulat Basarabia, contând, desigur, pe drept, pe morală şi pe onoare cu mult mai mult decât însuşirile ruseşti, dar chiar şi istoria însăşi ar îngădui: „Este oare cu putinţă de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această …cucerire?”. Şi va continua prin august: „Deosebirea între noi şi dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie şi ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simţim cu vioiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucru ce nu se poate compensa nici prin bani, nici prin drepturi nouă, nici prin cesiuni de teritoriu. Durerea noastră e drept că nu mişcă pe nimeni, dar presupunem totodată că niciun om înţelept din diplomaţia europeană, nici chiar aciia ce ne sunt contrari, nu ne vor lua în nume de rău un resentiment ce e natural şi care-şi poartă justificarea în sine însuşi”.

Însă revine numaidecât la vina celor dinăuntru: „C-un tratat în regulă cu Rusia în momentul intrării în luptă nu mai era vorba de schimb, compensaţie etc., şi Basarabia ar fi rămas a noastră împreună cu Dobrogea” scrie în august 1878, pentru că „Din punct de vedere istoric, dreptul nostru asupra Dobrogei e incontestabil”. Dar dacă „am ajuns de a vedea trecut în protocoalele de la Berlin termenul umilitor de schimb (s.a.), (acesta) e un fruct al domniei radicalilor care, nepunând niciun preţ (…) pe sângele vărsat al românilor, era neapărat ca uşurinţa lor să aibă drept urmare dispreţul din partea Congresului”. Încât, prin septembrie, se mira: „Ciudată e pretenţiunea a o samă de ziare liberale ca, după toate câte sufere ţara, şi anume ţara adevărată, cea cu opinci, noi să mai fim şi politicoşi cu d-nii gentelmani din Cameră, din minister (n.n. – A.B.: din guvern), din demnităţile responsabile ale ţării. După un război biruitor, d-lor pierd una din acele provincii ale României a căreia posesiune e strâns legată cu chiar începuturile amândoror Principatelor româneşti de la Dunăre, provincie care-n mâna noastră însemna o misiune europeană în Orient şi valora cât neutralitatea garantată de toate puterile. D-lor o pierd după ce au avut ocazie a o asigura – şi noi să fim politicoşi. (…) D-lor au contribuit la prefacerea întregei Peninsule Balcanice şi a ţărei noastre într-o reţea de halte şi conacuri ale politicei ruseşti – şi noi… noi să fim politicoşi şi să le mulţumim poate pentru aceasta…” .

Şi concluziona vreo trei săptămâni mai târziu: „Din capul locului politica esterioară a guvernului nostru a fost şovăitoare, nehotărâtă, lipsită de energie, având numai şi numai de scop de-a mănţine popularitatea oamenilor ce-l compun, nimic mai mult. Ceea ce s-a făcut în mod hotărâtor s-a făcut întotdeauna prea târziu. Înainte de toate, nu mai e nicio îndoială acum că guvernul a lucrat întotdeauna fără ştirea şi consimţământul prealabil al Parlamentului”.

Iar în consecinţă, „Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în surul negrei străinătăţi. În zadar moldovanul va mai privi în zile senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul şi ţărmii Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă şi Chilia; ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voevod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-şi măsura ţara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat. În zadar îşi va aduce aminte omul cunoscător de cele trecute, cum că, tari ori slabi, în trecut nu s-a găsit unul dintre noi care să consfinţească pierderea pământului sfânt al patriei; astăzi va găsi sute de oameni, aleşi în Sfatul ţării, cari au căutat zile întregi formula ca să scape de acel pământ, căutând a masca cu fraze patriotice lipsa lor de statornicie şi de bărbăţie, lipsa lor de adevărat şi energic patriotism. Iar poporul? Poporul tace, petrece cu jucării, cu parăzi, cu intrări triumfale; poporul, care şi-a vărsat sângele şi aurul pentru a ţine pe umere o politică nesocotită şi criminală, va găsi în fraze jurnalistice, în laudele linguşitorilor săi, în panglicăriile demagogiei făţişe şi a celei mascate o despăgubire meritată pentru pierderi reale şi ireparabile”.

Or, spune gazetarul cu gândul la viitorul sumbru ale Basarabiei, „Relele Turciei moscovite, sub care încape Basarabia, sunt cu mult mai mari decât ale Turciei balcanice. (…) E destul ca ţăranul să fie acolo nemulţămit cu soarta lui pentru ca guvernul rusesc să prefacă ţara într-un pustiu. (…) Sub forma monarhiei absolute domneşte cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliţie a conştiinţei care închide în temniţi mii de oameni de alta religie; pentru o vorbă liberă sau un şir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la munca silnică în minele de plumb fete în vârstă aproape copilărească şi băietani de pe băncile şcolii, pentru nimicuri, pentru credinţe cari au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura şi pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât aceea a unui popor primitiv”. De aceea: „Fost-a cineva care să spună poporului în ce stare vor ajunge fraţii lui din Basarabia cedată, pentru a-i trezi instinctul de conservare şi bărbăţie?”

Sentimentul că vorbele îi sunt ca predica în pustiu devine tot mai acut. „Contra instinctelor de rapacitate ale unei societăţi putrede şi corupte, contra Bizanţului modern, cuvintele nu ajută la nimic…” scrie în 5 octombrie, „dar ne îndeplinim datoria” – care asociază tot mai des în expresie amarul şi invocarea într-o formă sau alta a soluţiei cunoscute a venirii lui Ţepeş. Aşa, spre exemplu, consemnează cum duminica din 8 octombrie 1878, ziua de intrarea triumfală în Bucureşti a trupelor române întoarse din Bulgaria, a fost hotărâtă de comisarii ruşi şi români şi pentru schimbarea autorităţilor române din Basarabia cu cele ruseşti: „Deci în aceeaşi zi în care Bucureştii vor fi împodobiţi cu flamuri tricolore şi se vor ilumina, un alt colţ al pământului românesc va intra într-un întuneric veşnic poate. Nu există o ironie mai mare decât aceea a sorţii”. Şi cum în preajma aceleiaşi zile, ziarul francez La Presse publică un articol intitulat România „în care se aduc laude senatorilor guvernamentali, deputaţilor şi guvernului pentru buna lor purtare în chestiunile cele trei impuse de Tratatul de la Berlin”…

 AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: