Şi totuşi, Vasile Bumbac 

Iată un nume uitat care, cândva, a făcut, în felul său, carieră în viaţa spirituală a fostei reşedinţe voievodale a Moldovei, fiind considerat, la vremea lui, (nu numai) de „opinia publică” a târgului, drept poetul Sucevei (ocazional, ce-i drept), dispus să compună mai ales „ode”, pentru orice întâmplare cotidiană a urbei. Prin deceniul al şaselea (secolul al XIX-lea, între 1850-1860), când şi-a făcut intrarea în literatură, cu poezie (ca orice bucovinean agreat de muze!), el începuse promiţător cu producţii care, într-o evoluţie normală a climatului literar desfăşurat într-un context pertinent, ar fi putut ajunge la performanţe lirice preminesciene demne de reţinut. Dar contextul a fost acela pe care-l cunoaştem cu toţii (şi n-are rost să tot reluăm discuţia), într-o provincie austriacă de la periferia Imperiului Austro-Ungar, adică unul nefavorabil afirmării şi dezvoltării literaturii naţionale, în limba română. Aşa încât, pe bună dreptate, Victor Morariu, într-un studiu din 1940 (Vasile Bumbac, 1837-1918. Pagini din istoria literaturii bucovinene) era îndreptăţit să afirme că Vasile Bumbac ar fi găsit ce să ia, creator vorbind, de la Mihai Eminescu (deşi mai tânăr decât el cu vreo treisprezece ani), pe când Eminescu la Vasile Bumbac nu găsea nimic de asimilat pentru propria-i creaţie, datorită stării de involuţie în care acesta s-a complăcut, căci el nu a evoluat, ba, dimpotrivă, parcă dinadins şi-ar fi propus să se scalde în stagnare, în pofida faptului că îndemânarea de versificator nu-i lipsea. El a fost, în felul lui, ca un meşteşugar care nu-şi poate (re)împrospăta producţia şi nici nu este interesat s-o facă. Pentru că tiparul, odată dobândit, chiar dacă în registru minor, pe gustul publicului consumator, şi validat prin debut, Bumbac este în dispus să-l multiplice mereu pe teme de o ocazie, stagnantă şi aceea. Dar constatarea lui Eugen Lovinescu, despre scriitorii (junimişti) ocazionali este valabilă şi în cazul de faţă: sărutat pe frunte de ocazie, autorul se estompează odată cu ea. Aceasta, în ceea ce priveşte „creaţia personală”, căci, altminteri, ca traducător, unde se manifestă de asemenea destul de insistent – fără a realiza însă mostre de deosebită relevanţă – ca promisiune, pe palierul clasicităţilor elino-latine, Vasile Bumbac arată disponibilităţi şi chiar posibilităţi care ar fi meritat să fie valorificate. Cu Eneida, de pildă, el rămâne la cântul I, apărut parcă prin Anuarul Liceului Ştefan cel Mare din Suceava; nu alt fel stau lucrurile şi cu proiectul de epopee, original, Dragoşiada, tratând despre descălecatul lui Dragoş în Moldova, cu toate că unele aprecieri (a lui Nicolae Iorga, de pildă) nu sunt lipsite de accente apreciative. Dar se vede că atâta l-au ţinut resursele puterii de care dispunea de la mama natură, la care se adaugă condiţiile naţional-istorice vitrege pentru creaţie, de care am amintit deja, ca şi absenţa unei tradiţii locale.

Parafrazându-l pe George Călinescu (vezi capitolul Dimitie Petrino din Istoria literaturii române de la origini până în prezent), putem zice şi noi că, dacă n-ar fi fost relaţia cu Mihai Eminescu – pe care se bate prin Bucovina noastră, de către unii, atâta monedă, falsă (din păcate, şi într-o carte recentă, pe care ne-am propus, totuşi, să o semnalăm) pe urmele unui jalnic veleitar, necrofor patentat, semnând cu un pseudonim „sonor”, Nicolae Monteoru (!), şi care, după numele-i autentic, n-ar fi decât un moscal (rus) ucrainizat (Moscal-iuc) – astăzi nu s-ar găsi, cât de cât serios privind lucrurile, temeiuri să vorbim despre Vasile Bumbac ca personalitate istorico-literară sau/şi culturală de o pregnanţă demnă de reţinut ca altitudine axiologică. Şi totuşi…

Doi cutezători (profesorul de geografie pensionar Mihai Bocancea şi studentul Ionuţ Mihai Nacu de la Academia Tehnică Militară „Ferdinand I” Bucureşti) vin cu o faptă lăudabilă, nu numai ca intenţionalitate, şi ne pun în faţă o carte trudită onest, după puterile lor: un soi de Biografie (cum o subintitulează ei preventiv) purtând titlul explicit Vasile Bumbac, profesor, literat şi patriot (apărută la Editura „George Tofan” a Casei Corpului Didactic, Suceava, 2019, 232 p.), concepută parcă după modelul unei monografii rurale, în care partea de rezistenţă a lucrării credem că poate fi considerată contextualizarea momentelor biografice ale subiectului asupra cărora a stăruit atrenţia celor doi realizatori, într-o manieră didactică (vizând sistematizarea şi limpezimea demersului) demnă de luat în seamă. Deşi îşi previn cititorii că nu abordează din punct de vedere al valorii literare opera lui Vasile Bumbac (lăsând chestiunea pe seama specialiştilor), cartea este abundent încărcată cu versuri din producţia lui Vasile Bumbac, citate, adecvat, ca document biografic relevant. Aşa încât, putem spune că avem satisfacţia de a lua cunoştinţă, prin eşantioane consistente, cu o parte din universul literar al scriitorului de la Costâna.

Cartea este structurată pe momente judicios delimitate din viaţa şi activitatea scriitorului şi structurate corespunzător în economia unei lucrări de istorie literară de factură biografică. Astfel, după o „scurtă prezentare a satului Costâna din punct de vedere geografic şi istoric cu privire specială la secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea”, necesară pentru încadrarea în context a vieţii şi activităţii lui V. B., demersul celor doi biografi urmăreşte subiectul, etapizat, în timpul şcolarităţii la Suceava, la Cernăuţi (de unde, în anul 1861, alumnul din Costâna este nevoit să se refugieze la Blaj (urmând o „tradiţie” la care va apela şi Mihai Eminescu) pentru a-şi încheia studiile medii şi a-şi susţine bacalaureatul (deoarece, din motive politico-naţionale – se angajase, la Suceava, în campania electorală proromânească pentru dieta Bucovinei -, în capitala noului ducat nu i se mai permitea să studieze). Ca elev la Cernăuţi, Vasile Bumbac cunoaşte şi ia legătura cu elita Bucovinei de la acea vreme: în speţă, cu fraţii Hurmuzachi şi Aron Pumnul, cel care i-a fost şi profesor. Ca student la Viena (1864-1874) se implică în mişcarea studenţilor români de la Alma Mater Vienensis, contribuind şi el, alături de Ion Slavici, Mihai Eminescu şi toţi ceilalţi, la constituirea Academiei Studenţeşti „România Jună” precum şi la organizarea Serbării Naţionale de La Putna (la care însă nu va participa, din motive întemeiate – sesiunea de examene pe care nu o (mai) poate amâna). În fine, ultima etapă din viaţa şi activitatea lui Vasile Bumbac este cea de profesor la Suceava care ţine, neîntrerupt, din anul 1874 şi până la pensionare, vreme în care îl găsim angajat şi în viaţa publică din afara şcolii, îndeosebi în activitatea Societăţii „Şcoala Română”, ca şi în redactarea gazetei „Revista politică”.

În vremea şcolarităţii la Cernăuţi, a studenţiei la Viena şi a profesoratului la Suceava se derulează, concomitent, şi activitatea literară a lui Vasile Bumbac, interesantă mai ales datorită amplitudinii şi varietăţii, nu însă şi, aşa cum am precizat deja, datorită dimensiunii axiologice, care cam… lipseşte, sau, în orice caz, nu are vizibilitate. (Dar, pe acestă temă se va putea vorbi adecvat atunci când vom avea o ediţie pertinentă a scrierilor lui Vasile Bumbac, la care încercase a se angaja regretatul ardelean Mircea Cenuşă, un serios cercetător literar, originar din Ipoteştii Sucevei).

Inzestrată cu o Bibliografie rezonabilă (7 pagini şi 112 note), cu ilustraţii adecvate, şi „fortificată” (parcă prea ostentativ) cu o Prefaţă, semnată de „Profesor universitar doctor Mihai Iacobescu, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava”, cu o Introducere (aparţinînd autorilor), cu un Cuvânt înainte (la prima ediţie) de Profesor Gheorghe Giurcă, cu o Prefaţă (la prima ediţie) de Profesor dr. Lăcrămioara Cocârlă, ca şi cu o Postfaţă În susţinerea reafirmării memoriei lui Vasile Bumbac, de Lucian Spetcu, lucrarea celor doi biografi suceveni, consacrată profesorului, literatului şi patriotului român Vasile Bumbac se constituie într-o pilduitoare şi provocatoare dovadă de (re)aducere în actualitate a unei figuri „arhaice” din existenţa spirituală a Sucevei de altă dată, în faţa căruia, în drumul de pe urmă, spre locul odihnei de veci, din 1918, o companie a armatei române, ajunsă, iniţial, pentru câteva săptămâni în Suceava, a prezentat onorul, îndoliat, desigur, iar Nicolae Iorga, într-un emoţionant necrolog din „Neamul Românesc”, consemna tristul eveniment astfel: „Din Suceava se anunţă moartea profesorului Vasile Bumbac. El se stinge foarte bătrân în ziua chiar când steagul României, ridicat pentru câteva săptămâni pe zidurile cetăţii lui Ştefan cel Mare, se clatină înfiorându-se de jalea părăsirilor. […] Dar pentru acest paşnic moşneag cu privirile blajine ivirea soldatului României era ceva mai mult. Era împlinirea unui mare vis. Şi acest mare vis era al unui poet, al unui adevărat şi puternic poet din mila lui Dumnezeu.”

Chiar dacă „dovezile” epigrafice legate de relaţiile lui Vasile Bumbac cu Mihai Eminescu sunt falsuri grosolane (manuscrisele Poetului au fost editate prin mijloace electronice de către Academia Română, la iniţiativa academicianului Eugen Simion, un exemplar al ediţiei găsindu-se la Biblioteca suceveană şi confruntarea grafiei poate fi edificatoare), lucrarea semnată de Mihai Bocancea şi Ionuţ Mihai Nacu rămâne o apariţie editorială demnă de salutat şi, în coordonatele ei viabile, de urmat, căci valorile locale cam neglijate la noi este necesar să fie şi ele relevate şi puse în valoare onest (iar nu prin fraudă şi malversaţiuni, cum se mai practică) spre utilitate publică.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: