Întâlniri esenţiale

Mihai Măniuţiu şi cărţile sale

Matei Vişniec:

Facem parte dintr-o generaţie poetică, generaţia ’80; din motive de geografie sau altele, tu n-ai venit să citeşti la Cenaclul de Luni, nu am publicat în acelaşi timp, dar te consider un confrate al meu poet şi nici nu pot să mă gândesc la tine decât ca la un poet, scriitor, căruia cuvintele nu i-au fost suficiente şi s-a gândit să scrie şi cu corpul şi cu obiectele şi cu imaginile, cu interferenţele dintre alte elemente, sonore, şi aşa s-a născut teatrul tău, care este de fapt un limbaj care prelungeşte ceva, această poezie pe care eu o regăsesc în fiecare dintre spectacolele tale. Să vorbim puţin despre rolul poeziei în viaţa ta.

 

Mihai Măniuţiu:

Am început să scriu din liceu. Mama mea lucra la operă, am debutat la 5 ani pe scena operei şi am întrebat-o: Mamă, ce să mă fac eu ca să am timp să scriu? Eu zic să te faci regizor de operă, pentru că vine o lună, o lună jumătate, montează o operă şi după aceea pleacă la Bucureşti, poate că scrie, poate că nu, dar ai putea să faci şi tu asta. Şi atunci, în liceu, a fost prima mea orientare spre teatru, ca să am timp să scriu. După care, bineînţeles, îţi dai seama, când faci teatru, meseria asta te devorează şi timpul a fost mult mai puţin decât am crezut eu că va fi. Cum spune George Banu cu „l’entre deux”, eu am reuşit „l’entre deux”-ul meu şi am scris poezie, dar nu m-am hotărât să public poezie până nu am publicat proză.

 

Matei Vişniec:

Te-ai jucat cu genurile literare. Ai trecut cu un fel de voluptate de la poezie la proză scurtă, la proze mai lungi, proză seriale, mă gândesc la hingherul tău („Memoriile hingherului”, „Aventurile hingherului în Balcanya”), care are continuitate. Vei ajunge la roman?

 

Mihai Măniuţiu:

La microroman, da. Am ajuns. Pentru roman îţi trebuie un anumit tip de suflu. Cred că suflul meu e scurt şi de câte ori asta mă deprimă, mă gândesc că Cehov a avut suflul scurt şi e în continuare unul dintre cele mai mari genii.

 

Matei Vişniec:

Nu vreau să te întreb despre toţi autorii care te-au marcat, dar totuşi această carte („Urmuz. 23 noiembrie 1923”), unde Urmuz apare pe copertă, e un mesaj, spune ceva despre tine.

 

Mihai Măniuţiu:

Urmuz e foarte important pentru gândirea mea, pentru modernitate. Modernitatea românească s-a născut prin Urmuz, nu numai prin ceea ce scrie, ci şi prin viaţa lui, inclusiv prin sinuciderea lui şi această carte este cumva o precompunere mitică a ultimei nopţi, a nopţii sinuciderii, care se spune, n-o spun eu, au spus-o şi la vremea aceea voci importante, că e începutul modernităţii în România.

 

Matei Vişniec:

Aş vrea să-ţi facem un portret, pentru că îl avem şi pe George Banu alături de noi.

 

George Banu:

Nu e uşor de făcut în prezenţa artistului. E delicat. Teatrul lui Mihai Măniuţiu, cât l-am cunoscut, a fost în primul rând un teatru de spectator. Am văzut primele lui spectacole, „Richard al III-lea”, primul spectacol pe care l-am văzut la Teatrul Odeon după evenimentele din ’89, după aceea am fost profund marcat de un spectacol care din păcate n-a avut longevitatea pe care o merita, „Caligula”, cu Marcel Iureş şi Oana Pellea. În anul 2000 ne-am întâlnit, Mihai mi-a propus să scriu un text. El spune că n-are suflu, eu n-am talent, aşa încât, una cu alta am ajuns la un text despre uitare şi cred că inclusiv pentru parcursul lui, această experienţă a fost începutul unei alte căi, calea spectacolului eseu. Spectacolul eseu e spectacolul în care cuvintele îşi au locul lor şi în care oamenii din alte spaţii ale spectacolului viu pot interveni.

Am văzut şi alte spectacole extrem de interesante ale lui Mihai, care îl şi definesc ca pe o persoană puţin meteoritică în ultimul timp. Ultimele două pe care le-am văzut şi care m-au marcat au fost „Iarna” la Nottara şi „Rambuku” în Festivalul Naţional de Teatru. Sunt spectacole care-ţi rămân în minte nu ca interpretări, ci ca opere de artă, un fel de tablou în mişcare, are o anumită pregnanţă, o anumită amprentă care se depune pe tine. „Rambuku” a fost o revelaţie pentru mine, am descoperit o vocaţie a unui spectacol pe care l-aş numi tranzitiv, în sensul că el nu trece printr-un text, nu e o interpretare, ci intră direct în relaţie cu tine, ca un obiect poetic. Sunt spectacole în care poezia, un anumit tip de poezie, are un loc preponderent şi cred că acest lucru este legat de asumarea de el însuşi ca scriitor. Nu sunt un pasionat al textelor „teoretice”, care de fapt sunt eseuri ale lui Mihai, dar cele despre Shakespeare sunt scrise într-o limbă românească profund poetică, profund evocatoare, o limbă pe care o găsesc nu în romane, ci în poezie. Aceste momente importante ale raportului dintre spectacolul viu şi poezie mi se par emblema identitară a lui Mihai Măniuţiu, astăzi, şi le urmăresc cu emoţie, cu pasiune şi sunt gata să descopăr aceste teritorii inedite pe care teatrul lui le propune.

 

Matei Vişniec:

Cum lucrezi tu cu actorii? Ce înseamnă pentru tine un actor bun, un actor care ţi se potriveşte, un actor care-ţi răspunde? Ce te faci cu actorii care nu-ţi răspund? Acest raport între tine şi actori, pornind de la titlul cărţii tale („Introducere în filosofia artei actorului”).

 

Mihai Măniuţiu:

Am să răspund la cum am ajuns să scriu despre asta. Mă leagă o mare prietenie de Marcel Iureş. Am lucrat constant, din anul II, cu el, şi după aceea ani şi ani de zile. Am vrut să înţeleg şi teoretic, filosofic cum e cu putinţă să ţi se ceară să compui, să zicem, „Luceafărul” de la ora 7 la ora 9.30. Şi să nu poţi altcândva. Sigur, te pregăteşti, dar compoziţia reală e între 7 şi 9.30. Cum adică: gong şi talent, gong şi geniu. Acest mecanism care nu îmi e propriu, pentru că eu – şi presupun că şi George Banu şi Matei Vişniec –, când scriem, scriem, dar aşteptăm să vină la un moment dat, dacă nu merge, avem nişte tehnici, ne mai plimbăm, întrerupem, dar actorul nu poate întrerupe. La ora 7 el trebuie să înceapă şi trebuie să fie genial. Ca să descopăr cumva mecanismele astea, am stat de vorbă îndelung şi cu Marcel, nu prea m-a lămurit, ba chiar pot să spun că m-a întunericit, şi atunci am devenit observator, lucrând continuu, încă din studenţie. De atunci am început să lucrez la cartea asta. Ca să înţeleg cum funcţionează oamenii care sunt sub autoritatea mea, care se supun orbeşte. Dacă spuneam închideţi uşa şi treceţi prin ea, nu era nici un gând, închideau uşa şi treceau prin ea. Trebuia să strig stop, aţi înnebunit? O să vă tăiaţi în sticlă, în cioburi. Gândul ăsta nu exista niciodată pe scenă, că le-ar putea dăuna. Dacă ai zis, însemna că va fi bine. Ca să descopăr acest mecanism de „supunere absolută”, dar care, până la urmă, te elimină. Această ascultare absolută te face să dispari şi nimeni nu-l mai vede decât pe Marcel Iureş. Trebuie să fii specialist, trebuie să fii George Banu să vezi că în spatele lui Marcel Iureş poate este Mihai Măniuţiu. Ei, prin această asumare absolută, cei care sunt foarte mari, ca Marcel Iureş, au un mecanism prin care te înghit şi te ejectează. Acest mecanism am vrut să-l descopăr şi cum poţi să fii talentat la oră exactă.

Şi răspunsul, cât am găsit, pentru că sunt mai multe întrebări decât răspunsuri, este în cartea Act şi mimare, publicată, în formă mai redusă, recent la Humanitas „Despre mască şi iluzie”.

 

George Banu:

Cred că sunt două lucruri de spus: e actorul, în general, şi actorul fetiş. Marile performanţe actoriceşti sunt totuşi legate de o întâlnire între un regizor şi un actor. Actorul bun e cel care răspunde unei viziuni secrete a regizorului, răspunde felului de a fi pe scenă al unui regizor, al unei gândiri. Marea întâlnire pe care a trăit-o Mihai Măniuţiu a fost întâlnirea dintre el şi Marcel Iureş, care într-un fel avea aceleaşi motivaţii faţă de viaţă, răspundeau la fel şi în faţa obligaţiilor scenice. În general e o comuniune dincolo de lucrul în teatru. E o relaţie a actorului dincolo de rol, nu un actor care joacă un rol, ci un actor care se întâlneşte cu un regizor dincolo de rol, de teatru. Asta mi se pare baza.

 

Mihai Măniuţiu:

E foarte adevărat. Teoria zice că ţine zece ani. Relaţia poate să dureze zece ani fără să apară fisuri.

 

Matei Vişniec:

O sintagmă plină de căldură: întâlniri, mari întâlniri. Pentru mine, sunt câteva întâlniri din viaţa mea care mă umplu de bucurie. Pe George Banu de câte ori îl văd, învăţ ceva nou de la el. Şi de la tine învăţ, e drept că ne întâlnim mai rar, dar modul în care gândeşti, ceea ce spui, îmi place, mă uimeşte şi mă întreb de ce nu m-am gândit şi eu la asta. Ai spus la un moment dat, vorbind despre spectatori, că sunt spectatori talentaţi şi spectatori netalentaţi.

Mihai Măniuţiu:

Nu este invenţia mea. Actorii îmi spun de multe ori că a fost un public extraordinar de talentat şi asta înseamnă că, la un moment dat, se întâmplă o contagiune benefică sau malefică, dacă ai spectatori netalentaţi din punctul de vedere al celor de pe scenă, exceptând cazurile când suntem chiar răi şi atunci provocăm reacţia publicului, că dacă facem ceva prost, e prost şi asta e, dar când simţim că e bine şi nu avem răspuns, zicem că publicul a fost netalentat şi că nu s-a produs de fapt contagiunea între ei. Teatrul trebuie să contamineze, de aia a fost asimilat cu ciuma de Antonin Artaud („Acţiunea teatrului, ca şi a ciumei, este binefăcătoare, căci împingându-i pe oameni să se vadă aşa cum sunt, le smulge masca, le descoperă minciuna, moleşeala, nimicnicia, ipocrizia”). Actorul trebuie să contamineze. Din momentul în care nu se produce contagiunea zicem una din două, ori am fost foarte proşti ori publicul a fost netalentat. Sunt lucruri foarte greu măsurabile.

George Banu:

Dar în acelaşi timp actorul resimte. Un public talentat te inspiră, un public netalentat dă actorului o energie care duce la o retragere, exasperează, duce la sentimentul că vorbeşte şi trăieşte în gol. De aceea, într-un fel, în teatru, mai mult decât în alte arte, raportul dintre sală şi scenă este foarte viu. E o alchimie între sală şi cei de pe scenă.

Mihai Măniuţiu:

Anecdotic, vă pot spune că predau în SUA, în California, şi sunt foarte diferite orele, în sensul în care am ore în care vorbesc fluent, fără nicio problemă în limba engleză şi când încep să am goluri de memorie, înseamnă că simt lipsa de interes sau că sunt într-o zonă care nu-i captivează. Asta înseamnă că există şi studenţi talentaţi şi studenţi mai puţin talentaţi. (…) Dar, dat fiind că îi costă o avere şcoala, totul trebuie să le folosească. Dacă sunt într-o zonă în care ei simt că poate nu o pot folosi, îşi pierd imediat interesul.

George Banu:

E foarte interesant ce spui. Când utilul devine elementul de bază a lucrului în teatru, puterea artistică a gestului slăbeşte. Am asistat la repetiţii la Antoine Vitez, în care Vitez vorbea despre poezia sovietică în anii ’20, am asistat la repetiţiile lui Chéreau, în care vorbea despre relaţiile sexuale în Germania anilor ’30, aparent inutil. Eu cred că omul are nevoie de inutil. Dacă actorul are nevoie doar de util e doar un actor eficace, iese pe uşă, intră, plânge, pe când actorul care trăieşte cu inutilul e un actor poet, care se hrăneşte cu lucruri care nu sunt imediat utile.

Matei Vişniec:

Să vorbim despre „Fuga cu Henri. Culegere de proze”. Citindu-te, am simţit ca şi Dan C. Mihăilescu („Laconismul, tehnica elipsei, a crochiului şi sugestiei, împreună cu suculenţa morbidă a descrierilor transformă paginile lui Mihai Măniuţiu într-o veritabilă anatomie a visului, într-o masă de disecţie a fluidului fantasmatic”) că practici această tehnică a elipsei, care este o subtilitate şi mă întreb dacă această tehnică nu se regăseşte şi în spectacolele tale.

Mihai Măniuţiu:

Aceasta nu e o carte pe care am scris-o începând cu „Fuga cu Henri” şi terminând cu altceva. Aici este o culegere, o colecţie, aici sunt 35 de ani de cărţi. Am făcut o selecţie a textelor pe care am socotit că şi azi le-aş scrie, că mă reprezintă. O antologie. Microromane da, romane de mare întindere sunt foarte sigur că nu. Cum nu aş face o trilogie, sau când iese o trilogie cum a ieşit „Trilogia evreiască”, care a fost făcută pe parcursul a şase ani. Adică la un moment dat mi-am dat seama că a ieşit o trilogie, că erau trei. Constantin Chiriac a zis nu vrei să le aduni toate şi să le faci în festival în aceeaşi seară? L-am întrebat pe Marian Rîlea, întrucât juca în toate rolul principal, poţi să joci trei spectacole la rând? A zis da. Aşa am ajuns să fac trilogii, dar nu am conceput niciodată de la bun început să fac o trilogie. Adunând lucrurile pe care le scriu, microromanul şi poezia cred că sunt cele care mă exprimă în momentul ăsta.

George Banu:

Spectacolul „Electra” de la Sibiu trebuie văzut. Este una dintre marile reuşite ale joncţiunii pe care o realizează Mihai Măniuţiu în spectacol între tragedia greacă şi referinţa la identitatea neinstrumentalizată a tradiţiei româneşti, identitatea puternic prezervată de un grup pe care l-am întâlnit graţie lui. De aceea cred că Electra este o piesă importantă în puzzle-ul spectacolelor româneşti, pentru că realizează joncţiunea între tragedia greacă şi cultura arhaică română.

Matei Vişniec:

Întâlnirile Internaţionale de la Cluj se desfăşoară în fiecare an sub o temă, care este tema de anul acesta?

Mihai Măniuţiu:

Tocmai pentru că sunt 100 de ani de limbă românească, pe scenă am vrut să marchez şi astfel: împreună, de acum încolo doar împreună, tema e să fim împreună.

Matei Vişniec:

Eu cred că tu eşti omul care ştie de şapte ori două limbi, care se interferează, limba română şi limba teatrului. Ai un limbaj al teatrului al tău. De câte ori am văzut un spectacol de-al tău mi-am spus: este spectacolul lui Mihai Măniuţiu pentru că are ceva ce e al lui. Starea de poem defineşte spectacolul.

 A consemnat

 LUANA POPA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: