Ulise

Războiul troian era în toi. Multe victime în ambele tabere, dar mai ales la cei de afară. Grecii vedeau că bat pasul pe loc, că nu găsesc o cale să cucerească cetatea, dar le era ruşine să se retragă, să plece acasă cu mâinile goale. Ce-o să zică lumea? Ce are să spună Comunitatea Europeană? „Laşii ăia, leneşii ăia, nici o cetăţuie din Asia nu pot cuceri! Ce vor, să-i ajutăm noi? Să ne vândă câteva insule, şi-i ajutăm!”

La reacţiile străinilor s-a gândit mult şi regele Ulise. „Doamne fereşte! a zis el. Să nu se trezească vreun bogat să cumpere şi insuliţa mea! Rămân şomer. Iar un proprietar afurisit mă poate alunga chiar de pe insulă. Şi unde mă duc, că rude în occident nu am!”.

De aceea şi-a pus mintea la contribuţie, că nu era prost deloc, cum să facă să-i scoată pe greci din impas. După un an de gândire, calcule şi iar calcule, a ajuns la o idee, o invenţie de-a dreptul fantastică, după părerea sa.

S-a prezentat în faţa şefului cel mare, adică în faţa regelui Agamemnon.

— Bună seara! i-a urat el marelui rege. Şi Ulise era rege, dar mai mititel.

I-a spus „Bună seara”, pentru că sigur era seara. Ziua se luptau, se omorau, nu aveau timp de discuţii, de palavre. Noaptea, în schimb, puteau sta la una mică, la o cafea, la o pipă, la o vorbă.

— Bună! a răspuns regele şef, răguşit. Ori strigase prea tare la soldaţii săi ori servise vinul prea rece.

— Aveţi câteva minute libere?

— De ce?

— Ca să vă spun ceva.

— Spune!

— În ultimii ani, m-am gândit mult ce am putea face ca să ieşim din ruşinea asta, din impasul ăsta, şi am găsit.

— Despre ce impas vorbeşti?

— Cucerirea cetăţii Troia.

— Apropo! Ziariştilor veniţi din zonele noastre, cât şi din vest, le spun, întotdeauna, că avem milioane de adversari în faţă, multe cetăţi de cucerit. Am cucerit multe, dar mai sunt. În fiecare sunt apărători câtă frunză, câtă iarbă! Tu să nu le spui cumva, altceva!

— Nu!

— Şi? Mai departe?

— M-am gândit să le facem amicilor noştri troieni un cadou frumos.

— Un cadou ?!

— Da. Un cal.

— Cred că ai stat prea mult în soare şi ţi s-a topit centrala de gândire! Noi le-am făcut cadou troienilor, până acum, cel puţin o sută de cai!

— Al meu va fi de lemn!

— Îţi arde de glume! Sau de copilării! Tu faci un căluţ de lemn, cineva de la ei face un căluţ de lemn, vă întâlniţi în faţa cetăţii şi vă jucaţi! Ulise, am impresia că dorul de Penelopa te-a obosit! Ia-ţi câteva săptămâni de permisie…

— Mă simt foarte bine, mărite rege! Lasă-mă să-ţi povestesc ce vreau să fac!

Jumătate de oră a durat expunerea sa. Agamemnon, când sforăia, când moţăia, când îl asculta cu atenţie.

— Bine! zise la un moment dat regele şef. La câte am pierdut noi până acum, dacă mai pierdem şi un cal de lemn nu-i mare bai! Cât de mare va fi calul ?

— Să încapă în el vreo cinci sute de soldaţi.

— Poftim?! Cinci, cinzeci, sau cinci sute ? Că nu am auzit bine!

— Cinci sute.

— Păi, domnule, de unde iei dumneata materialele? Cu ce bani, că suntem falimentari?! Scândura o aducem din Dacia Mare, dar prin Austria, că acolo locuiesc patronii lemnului din Dacia! Cuiele le aducem din Comunitatea Europeană, dar sunt fabricate în China! Fierul îl importăm din Anglia, dar vine tocmai din India! Frânghiile le aducem din Italia, dar sunt făcute în Filipine! Să continui? Mai bine mergi la tine în separeu, faci un deviz detaliat, dai devizul regelui care se ocupă cu aprovizionarea, şi aştepţi.

— Ce aştept?

— Să fie verificat, aprobat, parafat şi să vină materialele cerute. S-ar putea să fii chemat, din când în când, să mai dai explicaţii, lămuriri.

— Cât crezi că durează?

— Un an, doi, trei… Un lucru pot să-ţi spun: trebuie să faci economie mare la materiale.

— Cum?

— Baţi scândurile mai distanţate, chiar distanţate.

— Vor curge soldaţii din cal!

— Foloseşti mai puţine cuie.

— Se duce naibii calul, cu totul!

— Faci un cal mai mic.

— Poftim?!

— Îl faci pentru o sută de oameni, dar noi vom declara presei că au încăput cinci sute. Gata! Nu mai am timp de discuţii! La revedere!

Un an i-a trebuit lui Ulise să obţină aprobarea devizului de materiale, chiar dacă i s-au aprobat jumătăţi din cantităţile cerute. Apoi, încă trei ani până au venit materialele.

Când a trecut la treabă, la vreo trei kilometri distanţă de cetate, şi după un deal, ca să nu fie văzut de troieni, a constatat că nici forţă de muncă îndestulătoare pentru realizarea calului nu a primit.

Cu chiu, cu vai, cu multă muncă în afara programului, a reuşit să termine calul de lemn. L-au târât, noaptea, până în faţa cetăţii. A doua zi troienii, bucuroşi că au plecat grecii şi le-au lăsat un cadou barosan, l-au băgat în cetate. Soldaţii din cal, nu se ştie exact câţi au fost, dar oficial, datorită ziariştilor, se ştie, au ieşit, au deschis porţile armatei greceşti şi astfel cetatea a fost cucerită.

Ulise a ajuns marele erou al cuceririi Troiei.

După război, grecii şi-au umplut traistele cu ce-au putut, cu ce-au găsit, s-au urcat în vapoare şi au plecat acasă. Ulise, conform legii, nu a putut pleca. A aşteptat o săptămână întreagă să vină responsabilul cu materialele, să predea calul în bună stare, bună regulă, fiindcă îl avea pe inventar. Când a văzut că nimeni nu are grija calului său a vrut să plece acasă, în Itaca, dar nu mai era niciun vapor! Şi nici materiale să-şi facă unul. Atunci a făcut ceva ce lumea nu ştie, fiindcă nici Homer, şi niciun alt scriitor nu a pomenit. A făcut din cal o corăbioară, cu care a încercat să ajungă acasă la Penelopa şi copii! Fiind micuţă, corăbioara a fost trântită de toţi pereţii stâncoşi, pe toate insulele, dar a rezistat până în Itaca.

Mulţi ani mai târziu, când şi-a scris memoriile, Ulise a notat, ca motto, următoarele cuvinte: „Am cucerit Troia şi am ajuns acasă cu viaţă, după ce am înfruntat cele mai mari furtuni, după ce ne-am izbit de cele mai colţuroase stânci, datorită lemnului de bună calitate din Dacia Mare!”.

Constantin Horbovanu