Serviciul Mobil de Urgenţă Reanimare şi Descarcerare, pe scurt SMURD Suceava, a împlinit anul acesta, pe 1 noiembrie, 10 ani de când a devenit pentru locuitorii judeţului cea mai de încredere unitate la care apelează atunci când dau de greu, atunci când viaţa le este pusă în pericol.
N-a fost cu cocteiluri, baluri şi discursuri, ci a fost doar încă o zi în care alarmele au sunat la fel ca de obicei, iar ei, paramedici, pompieri, membri ai echipelor de descarcerare şi-au îmbrăcat în grabă uniformele, au uitat de ale lor, s-au urcat în maşini şi au plecat în stradă, exact la locul unde s-a întâmplat necazul, ca să acorde primul ajutor şi să ducă în siguranţă pacienţii la spital. Au avut mereu aceleaşi obsesii în subconştient: să ajungă repede, cât mai repede acolo, să facă tot ce se poate şi cât mai corect posibil pentru omul în suferinţă.
Am scris de câteva ori despre salvatorii SMURD şi voi mai scrie, pentru că este aproape imposibil să nu o fac, aceşti oameni fiind o sursă inepuizabilă de inspiraţie. Le port recunoştinţă şi datorită unei complicate experienţe personale, iar de atunci, ca cetăţean, ca om ce poate avea nevoie oricând de ajutor în situaţii complicate, mă simt în siguranţă la gândul că zi de zi şi oră de oră la capătul unui apel la 112 sunt oameni pregătiţi să smulgă întunericului secunde de viaţă pentru cel năpăstuit.
Salvatorii SMURD fac asta nu doar pentru că primesc leafă, ci şi din compasiune şi mult respect pentru fiinţa umană. Pentru ei suferinţa nu are sex, clasă socială sau culoare politică. Pentru ei pacienţii sunt întotdeauna „domnul”, „doamna”, „copilaşul” „persoana”, „victima” despre care vorbesc cu consideraţie, politicos, fie că este vorba de un amărârât fără casă în stare de ebrietate, rău de gură şi violent, fie dacă cel ajutat tocmai a coborât dintr-un Mercedes, dacă este copil sau bătrân, dacă a votat sau nu pentru familia tradiţională, dacă e blond sau foarte brunet.
Niciunul nu aşteaptă vreun „mulţumesc” pentru ajutorul pe care îl dau, dar când îl primesc nu uită niciodată de la cine; poate şi pentru că asta se întâmplă rar.
„Şefa” şi „băieţii”, împreună din 2008
„Aşa suntem noi. Acum vorbim şi glumim, iar în 10 minute eşti legat de funie ca să scoţi om din fântână sau să tai o caroserie ca să scoţi un om prins în maşină, după un accident. Uneori chiar trebuie să ai mare grijă ce-ţi doreşti. Acum vreo doi ani le spuneam colegilor că echipajul nostru nu prinsese demult nici accident feroviar, nici om căzut în fântână, când alte echipaje avuseseră. Mai bine tăceam pentru că, după aceea, într-o lună, am avut doi oameni căzuţi în fântână şi accident feroviar la Todireşti” îmi spune la un moment dat Mihai Scutelnicu, şeful unuia dintre echipajele de descarcerare ale Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Suceava. Are 36 de ani şi vorbeşte cu greu despre munca lui, o muncă în care a văzut multe şi grele, de-ar fi să ne gândim doar la accidente rutiere. În timp ce eu caut senzaţionalul, el îmi îmi răspunde simplu şi normal.
Alin Palievici are 39 de ani şi este paramedic. Probabil este unul dintre cei mai buni la suflet oameni pe care i-am cunoscut, dar, sigur, unul dintre cei mai buni paramedici pe care îi are SMURD Suceava. Cei doi au fost aleşi să vorbească cu ziaristul de Loredana Macovei, asistentul coordanator al SMURD Suceava. Mai pe scurt pe scurt „Şefa” cum i se adresează, familiar şi respectuos în acelaşi timp, „băieţii”.
Toţi trei lucrează în cadrul serviciului de la înfiinţare, în 2008, când poate nu ştiau la ce se înhamă şi nu ştiau, chiar dacă erau învăţaţi cu greul, cât de mult, fizic şi psihic, se vor dedica misiunilor.
Loredana avea 36 de ani când, după 14 ani ca asistent medical în spital, a dat examen în prima sesiune de recrutare şi a intrat în SMURD. Spune că a vrut musai asta, că a fost o alegere conştienţă şi o muncă dorită. Alin era deja în unitate, servant într-un echipaj de pompieri. L-a atras SMURD pentru că era o noutate, aşa că a dat curs impulsului de schimbare. A făcut cursurile de prim-ajutor şi a luat-o de la zero cu această muncă. Pe Mişu l-au stârnit colegi cu state mai vechi în meserie, care-i povesteau despre munca de descarcerare la accidente rutiere. I s-a aprins „beculeţul”, a urmat şi el cursuri de specialitate şi, după un stadiu scurt pe ambulanţă, a ajuns pe maşina de descarcerare. Repetă mereu că fără experienţa colegilor din echipă n-ar fi făcut mare lucru la început. În timp, pentru ei şi pentru toţi lucrătorii SMURD au urmat alte cursuri, alte perfecţionări şi multe, multe intervenţii în ajutorul semenilor.
„Despre ce facem la faţa locului am putea povesti 20 de ore”
„Îţi aminteşti, şefa, prima intervenţie?” întreabă Alin Palievici, apoi continuă de parcă s-a întâmplat ieri: „Era o femeie căzută în stradă în spate la Policlinică şi interveneam singuri. Aveam emoţii, bineînţeles că îmi tremurau picioarele pe pedalele de la maşină. Dar şi atunci ca şi întotdeauna, după aceea, primul gând când te îndrepţi spre pacient a fost despre ce ar putea avea. E foarte important să-ţi pui ordine în gânduri şi, când reuşeşti asta, apelezi doar la ceea ce ştii şi aşa poţi depista corect de ce suferă acea persoană. Apoi vezi că poate că nu e cel mai grav lucru care se poate întâmpla şi treaba merge bine. Aşa a mers atunci şi cu acea doamnă”. Iar Loredana completează: „De multe ori ceea ce se comunică la 112 este altceva decât ce constatăm la faţa locului. Din punctul acesta de vedere este nevoie de mai multă educaţie în rândul populaţiei. Noi facem lucrul acesta cu voluntarii şi sunt peste 300 de volutari deja prin care încercăm să învăţăm personalul civil măcar noţiuni de bază, pentru a ne informa corect prin 112”.
„Ce ştie să facă un paramedic?” întreb în ideea combaterii unor păreri ignorante pe care le-am mai auzit pe ici pe colo. „Clar, trebuie să ştim să dăm primul ajutor la faţa locului oricărei persoane, de la traume, la arsuri şi cazuri medicale. Ca manevre, sunt multe: de la a pune atele şi a imobiliza o fractură, pâna la intervenţii, cu sprijin medical, în cazul unui stop cardio-respirator, resuscitare, multe. Dar despre ce facem la faţa locului am putea povesti 20 de ore şi tot am mai avea ceva de spus” spune paramedicul Alin Palievici.
Şefa intervine din nou, concis: „În ce priveşte competenţele, paramedicul monitorizează pacientul şi distinge cazurile severe de cele uşoare. În funcţie de ce găseşte la faţa locului trebuie să ştie să aplice corect un pansament şi implicit să facă o hemostază, să imobilizeze corect pacienţi cu politraumatisme, să intrervină la accidente rutiere, să imobilizeze corect o fractură, să resusciteze corect un pacient. Mai nou avem vreo 30 de paramedici care au absolvit modulul II şi pot să monteze un abord venos periferic şi să protezeze căile aeriene cu combitub, în cazul stopurilor cardiorespiratorii, să administreze oxigen. Pâna la urmă este vorba de cam toată paleta de manevre de prim ajutor”.
Dintr-o dată e într-adevăr limpede poate şi pentru cei care mai cred încă că paramedicii vin la „locul faptei” doar ca să pună nişte plasturi. Referitor la asta, şefa mai are ceva de spus: „Ba lipesc şi plasturi, dar corect. Şi să fie clar, că lipesc doi plasturi sau cei zece electrozi, că efectuăm un EKG, nu înseamnă că starea pacientului se schimbă radical, că un pacient în stop respirator sau cu dureri precordiale îşi revine brusc şi pleacă pe picioare. Să nu pierdem noţiunea! Paramedicul dă primul ajutor, apoi transportă pacientul la spital, unde intervine medicul specialist. Doar că acest prim-ajutor profesionist, dacă nu cumva poate salva o viaţă, cel puţin reduce un risc mare pentru starea pacientului”.
Greu, cel mai greu, niciodată greu
De 10 ani, semnalele sonore şi luminoase ce apar în stradă, emise de autospecialele echipajelor SMURD sunt întâmpinate de suceveni cu o strangere de inimă urmată de întrebarea „Oare ce s-a mai întâmplat?”. Lumea a învăţat că, atunci când trece doar ambulanţa, este vorba un caz medical. Când trece ambulaţa împreună cu maşina de descarcerare, înseamnă că s-a întâmplat un alt fel de eveniment, de la un om blocat în casă, la un altul căzut în fântână, într-un loc inacesibil sau o altă situaţie ce presupune intervenţii dificile şi ajutor medical totodată. Când trec, însă, împreună, ambulanţa, maşina de descarcerare şi autospeciala de stingere, ba şi altele în sprijin, una după cealaltă, înseamnă că e şi mai grav, poate un accident rutier, poate un incendiu mare, poate o altă situaţie complexă în care sunt în pericol vieţi omeneşti.
„Când e cel mai greu?” îi întreb pe cei trei salvatori.
„Nu este greu sau uşor. Cazurile diferă de la unul la altul. Trebuie doar să ajungi cât mai repede la locul indicat şi să-ţi faci doar treaba, respectând protocolul. Fie ca este vorba de pacient în stop sau, cum au fost cazuri, de un om care te aşteaptă la poartă cu bagajul făcut pentru că a simţit el că îl doare pe undeva. Nu ne permitem să fim luaţi prin surprindere. Repet, trebuie respectat protocolul fără de care intervenţiile ar fi un haos” a declarat paramedicul Alin Palievici.
Loredana Macovei vede problema din alt unghi: „Din experienţa celor 10 ani, cel mai greu este atunci când ai intervenţii în care sunt implicaţi copii. Asta lasă urme în sufletul fiecăruia. Greu este şi atunci când eşti în ambulanţă şi te îndrepţi, uneori fără să ştii, chiar către copilul tău, părinţii tăi, rudele tale, prietenii tăi. Am trecut prin experienţa asta, colegi de-ai mei au trecut prin asta. Asta pune presiune mare pe psihicul tău. Dar la locul intervenţiei te restartezi, faci abstracţie de cine este pacientul şi-ţi faci treaba. Uite, dau din casă, dar am avut situaţii de paramedic care şi-a resuscitat tatăl, paramedic care şi-a luat din stradă copilul, victimă a unui accident rutier. Se poate întâmpla ca într-o intervenţie unul dintre colegi să se blocheze. Atunci ceilalţi doi îi preiau sarcinile şi încearcă să-l scoată din stare ca echipa să poată lucra bine până la capăt. Au fost şi astfel de situaţii”.
În descarcerare, ca să faci bine, te faci că nu vezi sângele
„Nu ştiu dacă e greu, cum spuneţi dumneavoastră, când este vorba de intervenţia echipajul de descarcerare. Pentru noi este doar o alertă pe care o preluăm. Apoi pe drum luăm legătura cu apelantul, cerem detalii de genul cum e maşina, dacă e răsturnată pe cupolă, pe o parte, pe cealaltă, şi, în funcţie de ce aflăm, ne facem un plan. Deja ne-am setat. Nu se gândeşte nimeni la greu, la uşor” intervine Mihai Scutelnicu.
Îmi vorbeşte cu reţinere despre ce găseşte la locul unui accident rutier, de exemplu, unde nu se vede întotdeauna cel mai frumos lucru. Atunci când el şi colegii găsesc una dar şi mai multe persoane încarcerate, rănite, în adevărate băi de sânge. Sau când găsesc bărbaţi, femei, tineri, copii morţi, sfârtecaţi, făcuţi zob între fierătăniile maşinilor.
Îmi spune că pompierii de la descarcerare trebuie să ignore aceste tablouri morbide şi, protejându-se pe ei şi pe victime, să pună mâna pe răngi, cleşti, foarfeci, depărtătoare hidraulice, pe alte aparate, ca să taie, să îndoaie, să despăturească tablă de pe tablă, tablă de pe trupuri, pentru ca paramedicii să ajungă la omul încă în viaţă, să-l poată ajuta şi transporta la spital. Alteori însă doar ca să extragă dintre fiare, volane, scaune de maşină strâmbe, pachete cu mâncare, pături, amestecate toate într-un amalgam fatal, câte un trup inert pentru care niciun ajutor medical nu-şi mai are rostul. Sunt imagini care, pe cei mai mulţi dintre noi, ne-ar marca pe viaţă, dar cu care, ca să poată fi utili, paramedicii şi pompieri de la descarcerare luptă în felul lor. Unii ignorându-le, toţi însă ţinându-se de acelaşi salvator şi sfânt protocol la locul intervenţiei.
„Găsim ce găsim. Persoane încarcerate în stare mai bună, mai rea, poate o persoană rănită şi alta decedată, altă dată mai multe persoane rănite şi mai multe persoane decedate. Dar orice situaţie există, noi trebuie să ne facem treaba. În 10 ani am acumulat deja o experienţă considerabilă şi putem aplica proceduri mai complexe, dar asta nu înseamnă ca nu avem inimă. Însă în timpul manevrelor de descarcerare ne scuturăm de ea. Atunci suntem undeva în afară, în lumea noastră, concentraţi pe ce avem de făcut. Am avut părinţi la locul accidentului, urlând lângă noi, cărora le scoteam copilul rănit din maşină. Nu i-am văzut, pentru că nu trebuia să-i vedem. Vedem doar colegul, paramedicul, victima, ne gândim care e următoarea manevră şi vorbim între noi despre ce avem de făcut în secunda următoare” mărturiseşte Mişu Scutelnicu.
La fiecare intervenţie rămâne o bucată din inima lor
Şefa nu este de acord cu ce spune pompierul, aşa cum n-aş fi nici eu. Cleştii lui şi ai colegilor lui de la descarcerare s-au umplut de prea multe ori de sânge ca să uite intervenţii grele sufleteşte. Scutelnicu însă spune doar atât cât crede el că trebuie, în limitele unui limbaj simplu şi zgârcit. Poate doar vrea să ne ferească pe noi ceilalţi de jale şi urâţenie.
„Ca paramedic sau pompier de descarcerare nu faci cea mai relaxantă muncă şi se poate întâmpla să ajungi la un moment când îţi spui ţie însuţi că mai mult nu poţi. Atunci ai ca alternativă să rămâi în acel stadiu şi să te retragi. Doar că la SMURD Suceava au rămas doar cei care pot şi fac lucrurile cu responsabilitate. Mişu e modest şi vorbeşte puţin, dar el a intervenit la acidentul de la Tribunal, cu femeia şi copilul de un an şi jumătate, loviţi de maşină. Când ai astfel de cazuri, cum ai putea să rămai să practici această profesie dacă nu ai avea drag de ea, dacă nu ai fi responsabil? La o astfel de intervenţie nu eşti piatră. Băieţii au inimă, dar cred ca la fiecare intervenţie o bucată din inima lor rămâne acolo. Are doctorul Arafat o vorbă, pe care o parafrazez : «Uniforma SMURD sau costumul de pompier nu te fac erou». Haina este doar emblema unor profesionişti care dau în munca lor în folosul semenilor, mult mai multe” intervine Loredana Macovei.
„Am văzut medicul care ventila mama, cu lacrimi în ochi”
În cei 10 ani de când operează pe întreg teritoriul judeţului, SMURD Suceava a intervenit în peste 38.800 de situaţii în care viaţa sau sănătatea oamenilor au fost în pericol. Doar anul acesta paramedici şi pompieri au răspuns la 7.300 de apeluri de ajutor. Cu cele care se vor aduna şi în luna decembrie, numărul intervenţiilor din primul deceniu de funcţionare al acestui serviciu integrat de importanţă strategică va ajunge probabil la 39.000.
Dintre acestea, la sute, chiar mii de misiuni au participat şi cei trei protagonişti ai acestui articol. Om după om, realizare după realizare, frustrare după frustrare, amintire după amintire, unele s-au uitat probabil, dar pentru altele nu a trecut încă destul timp. La toate că au muncit cum a ştiut mai bine, dar la unele, după ce misiunea s-a încheiat, emoţia a lovit în plin.
Dintre intervenţiile care i-au rămas în minte şi pe suflet, Mihai Scutelnicu o alege pe cea care a bulversat şi îndurerat un oraş întreg; din nou, accidentul de la Tribunal, din 14 noiembrie, în care o femeie şi fetiţa ei de un an şi jumătate au fost spulberate pe trecerea de pietoni. Pentru membrii echipajelor SMURD care au intervenit la locul accidentului, impactul emoţional a fost greu. Cu glasul tremurând, pompierul povesteşte:
„Am ajuns acolo două echipaje, unul cu medic. Copilul era aruncat de impact într-o parte, mama în altă parte. Două victime foarte grave. Medicul nostru a făcut repede evaluarea şi a spus: «Voi rămâneţi să vă ocupaţi de resuscitarea copilului, ceilalţi vă ocupaţi de femeie». Întâmplarea a făcut să avem şi ajutorul unui medic pediatru şi a unui anestezist. Eu am rămas la resuscitarea copilului. Ne-am concentrat pe ce avem de făcut. Minut cu minut. Abia când am ajuns la spital am simţit că parcă e prea mult. La Reanimare, într-un loc, trei-patru medici, asistenţi, brancardieri se ocupau de resuscitarea mamei şi încercau să o aducă la viaţă. Dincoace, alţi medici, alţi asistenţi se ocupau de fetiţă. Eu eram cumva într-o parte şi priveam la toate. Am văzut medicul care ventila mama, cu lacrimi în ochi, şi am înţeles că pentru ea era prea târziu. Apoi m-am uitat iar dincolo, unde agitaţia era la fel de mare şi în jurul copilului. Atunci mi-au dat şi mie lacrimile şi am ieşit pentru că nu am mai putut suporta”.
Dintr-o altă intervenţie, pompierul păstrează în minte nu doar victimele, ci şi chipul rudelor care asistau pe margine la operaţiunile de salvare.
„Acum 3 ani, la ieşire din Suceava, pe bd-ul Sofia Vicoveanca, a fost un accident victime multiple. Noi eram la o aplicaţie la mall când am fost chemaţi şi, pentru că era blocaj pe Unirii, am venit pe contrasens. La locul intervenţiei am găsit o maşină cu patru pasageri care se izbise de un camion. În maşină erau mama, nora, băiatul şi un copil de 2 ani. Copilul a fost preluat şi transportat la spital. Mama era în stop cardiac şi o resuscita echipajul TIM, chiar în spatele maşinii. Nora ei era încarcerată la volan şi aici am intervenit noi. Bărbatul, cu o fractură la o mână, stătea rezemat de un copac şi se uita cum îi scoteam soţia. Mi-a rămas cumva în minte imaginea lui. Era în transă şi privea fix la noi, dar nu ştiu dacă ne vedea. Nici mama lui care avea vreo 50 şi nici soţia lui, de vreo 26, dacă îmi amintesc bine, n-au supravieţuit” a mai povestit pompierul de descarcerare.
„Am simţit că am făcut un lucru bun!”
Vin apoi la rând intervenţiile greu de uitat ale paramedicului Alin Palievici. Sunt prea multe spune el, dar îmi povesteşte două.
„Când trec prin Liteni îmi amintesc instantaneu. Încă un copil, dar de 5 ani. Tatăl era pe o parte de cale ferată, iar copilul pe cealaltă. Era o familie amărâtă care locuia într-un fost canton CFR. Venea trenul şi taică-său i-a strigat celui mic să stea pe loc până trece trenul. Copilul a stat, dar prea aproape de tren şi probabil, l-a luat suflul şi l-a trântit la pământ cu capul de pietriş. Mă gândesc mereu la omul acela… Să vezi copilul murind sub ochii tăi şi tu să nu-l poţi ajuta! După ce a trecut trenul, s-a dus la el, l-a luat în braţe şi l-a aşezat în curte, pe o ladă. Când am ajuns noi, copilul era deja cianotic, n-am mai putut face nimic. Văd totul şi după 5 ani, inclusiv cum alţi copii mici se uitau pe geam şi plângeau.
Apoi la Drăgoieşti, cu câţiva ani în urmă, o femeie mai în vârstă căzuse din pod şi era în stop cardio-respirator. Poate nu e la fel de dramatic ca în cazurile cu copii, dar ştiu că m-a prins o milă teribilă pentru fata victimei, o femeie de vreo 40 de ani. Noi resuscitam doamna, iar fata ei, cu atâta disperare şi jale, îi freca picioarele cu spirt şi ne ruga să mai facem ceva, că poate o readucem pe maica-sa la viaţă”.
Alin Palievici îmi mărturiseşte că n-a avut niciodată aroganţa, fie ea şi ascunsă, de a-şi spune vreodată „Bravo, băiete! Ai făcut treabă bună!”; nici atunci când a salvat poate viaţa unui om. Îmi spune doar că are o mulţumire generală pentru că este paramedic şi că poate ajuta oameni. Îşi aminteşte însă, cu mai mare satisfacţie, de o intervenţie de salvare dinainte de a lucra în SMURD, când era pompier.
„Am avut o intervenţie vis a vis de Carreffour. Trei persoane căzute într-un puţ, dintr-o incintă dezafectată, pentru care au intervenit echipaje de descarcerare şi de stingere. Ştiţi, noi ne echipăm pe drum şi s-a întâmplat să fiu primul echipat cu aparatul de aer comprimat pentru respirat, aşa că mi s-a spus să intervin imediat. Era o cameră de vreo 4/4, cu tubulaturi pe dinăuntru. Am intrat în puţ. Erau trei persoane care intraseră acolo să cureţe puţul, dar n-au mai putut ieşi. Una era căzută cu faţa în jos într-o mâzgă, inconştientă, a doua stătea rezemată de perete, iar şi a treia stătea aplecată, pe un genunchi. Am hotărât repede pe cine scot primul, pe al doilea, pe al treilea… şi toţi trei au fost ridicaţi la suprafaţă. Eu aveam aparatul de respirat şi nu-mi dădeam seama ce fel de aer era acolo. Am ieşit şi eu şi deja pe bărbatul inconştient îl aspirau şi îl resuscitau, iar ceilalţi doi, palizi şi semiconştienţi, erau preluaţi de ambulanţe. Abia când mi-am dat masca jos mi-am dat seama de aerul irespirabil, toxic care venea din puţ. Am avut o mare satisfacţie că am reuşit să-i scot pe toţi cei trei muncitori şi mai ales că cel mai grav a fost resuscitat şi a supravieţuit. Am simţit că am făcut un lucru bun, că am ajuns la timp ca să-i putem salva. Poate dacă ajungeam cu 1 – 2 minute mai târziu, nu se mai putea” a rememorat o zi bună din viaţa lui, paramedicul sucevean.
„Când punem capul pe pernă, să fim siguri că am făcut tot ce se putea face pentru acel pacient”
Mai vreau să aflu de la interlocutorii mei cum reuşesc să nu ia acasă urâţeniile şi suferinţele pe care le văd la intervenţii, cum izbutesc să se scuture de presiune, de încărcătură emoţională intensă şi s-o ia mereu de la capăt. Cum reuşesc să tragă perdeaua peste imaginea unui trup strivit, urletele sau privirile goale ale supravieţuitorilor unui accident, atunci când deschid uşa casei lor.
Îmi răspund că se „descarcă” de toate împreună cu colegii, după intervenţie, vorbind despre ea, despre cum ar fi putut proceda mai bine. Îmi spun că glumesc mult între ei, se iau la mişto chiar, dar că se sprijină unul pe altul când situaţia o cere. Îmi spun că pentru ei există viaţa din unitate şi, separat, viaţa din afara ei, pentru că nu trebuie să ştie soţiile şi copiii lor despre toate lucrurile urâte care se întâmplă în judeţ.
„Suntem ca telefoanele, pentru care există opţiunea «reveniţi la setările din fabrică». După muncă, noi revenim la viaţa din afară” râde Mişu Scutelnicu.
„Băieţii refulează după ce se întorc în unitate. Atunci fiecare scoate supapa, pentru că altfel n-ar putea supravieţui. Vorbesc mult între ei, îşi reproşează unul altuia anumite manevre, analizează intervenţia şi, prin aceste discuţii, eliberează din emoţiile adunate. Dar am avut şi situaţii când s-a apelat la consilierul psihologic al unităţii. Când se consideră că unele conjuncturi depăşesc capacităţile emoţionale ale unui om de-al nostru, se cere sprijinul specialistului. Cred însă că cel mai bine, pe fiecare în parte, îi susţine psihic siguranţa că sunt o echipă, că au în spate o echipă. Dacă tu ai un moment de blocaj, colegul tău te ajută şi preia munca ta. Tot echipa te impinge de la spate să-ţi revii şi să-ţi faci treaba. Din păcate, uneori treburile se adună şi este nevoie de suport profesionist” a spus asistentul coordonator al SMURD Suceava.
Cu toate greutăţile meseriei apărute în cei 10 ani de SMURD, paramedicul şi pompierul de descarcerare mărturisesc că nu şi-ar abandona profesiile nici la schimb cu una mai bănoasă fără bătăi de cap. Sunt încredinţaţi deja, de multă vreme, că fac într-adevăr lucruri bune şi necesare, de faptul că SMURD salvează vieţi nu este doar un slogan de promovare al unităţii, ci o realitate. „În plus, au trecut 10 ani în care am ajuns şi noi la un nivel care ne permite să intervenim ca adevăraţi profesionişti, cu scule şi aparatură bună, fără emoţii, fără să tremuram. Cum să ne lăsăm?” îmi răspund. Şi-ar dori poate mai multă educaţie, responsabilitate şi respect pentru lege din partea şoferilor, mai ales a celor tineri şi teribilişti care nu învaţă nimic din tragediile altora. Şefa are însă ultimul cuvânt:
„În 2008 eram puţini şi nepricepuţi. Am învăţat, am căpătat experienţă, ne-am extins atribuţiile, avem logistică bună, am intervenit în situaţii grave şi extreme. Indiferent însă de intervenţiile avute, un lucru este important pentru noi toţi: seara, când punem capul pe pernă, să fim siguri şi liniştiţi că am făcut tot ce se putea face pentru acel pacient. Că dacă omul acela din stradă a avut şanse de supravieţuire de una la un milion, i-am acordat-o”.
Comentarii