Un taxi pentru Tobruk

Pelicula franţuzească din 1960 „Un Taxi pour Tobrouk” („Un taxi pentru Tobruk”) este una de aventură şi război, cu o distribuţie de prim rang; îi enumerăm aici pe Lino Ventura, Charles Aznavour, Hardy Kruger, avându-l ca regizor pe Denys de La Patelliere. Filmul este unul reconfortant, uşor, ducându-ne în vara anului 1942, în Libia, unde un comando al Forţelor Franceze Libere participă la un raid în Tobruk. În timpul misiunii, comandantul moare… Dar mai bine vă las pe dumneavoastră să vizionaţi filmul, chiar dacă este unul clasic în care umorul, scenele melodramatice se îmbină perfect.

În urbea noastră sunt câteva companii de taxi a căror siglă, număr de telefon sunt afişate peste culoarea galbenă care deosebeşte un taxi de celelalte autoturisme aflate în trafic. În ultima vreme, fiind nevoit să mă deplasez în afara localităţii, pentru a ajunge urgent la autogară sau la Gara Burdujeni, am fost nevoit să apelez nu de puţine ori la o maşină, sunând din vreme la dispeceratul firmelor de taxi, mai ales că deţin în portmoneu câteva cărţi de vizită oferite de taximetriştii mai amabili ori mai dornici de a-şi face cunoscută firma la care activează, lucru care de altfel este perfect normal şi de bun-simţ. Episoadele de ploi torenţiale din ultima vreme m-au pus în situaţia să sun şi să cer un taxi, chiar dacă de la scara unde locuiesc şi până în staţia de taxi nu sunt mai mult de 500-600 de metri; însă ploua torenţial, iar umbrela aş fi luat-o doar ca decor. S-a întâmplat – de cel puţin trei ori – ca în urma apelurilor personalului de la dispecerat să mi se comunice că, din păcate, nu este nicio maşină disponibilă momentan. O dată, de două, de trei, de patru ori am sfidat furtuna, ploaia, şi m-am deplasat în fugă în staţia de taxiuri. Surpriză! De fiecare dată cel puţin două taxiuri erau acolo, cu şoferii stând de ploaie, privind prin parbrizul pe suprafaţa căruia ştergătoarele alergau bezmetice de la stânga la dreapta. Ultima dată am sunat în jurul orei patru dimineaţa, pentru o cursă la gară. Turna cu găleata şi se pornise un vânt turbat. Îmi răspunde o voce cristalină, lansez comanda şi, după ce efectuează câteva apeluri, îndepărtez telefonul de la ureche, căci dispecera a fost cuprinsă de un episod de râs din care cu greu s-a oprit. Am realizat că unul din taximetrişti i-o fi spus vreo glumă sau a scăpat o înjurătură, fapt care o făcuse pe nevinovata angajată să reacţioneze astfel spontan. După ce şi-a astâmpărat veselia – dacă mai continua poate m-ar fi cuprins şi pe mine! –, cu o voce gravă îmi comunică că, din păcate, nu este nicio maşină disponibilă. Iar am sfidat ploaia, vântul şi, ignorând rugăminţele consoartei de apartament să nu ies aşa, prin furtună, m-am repezit în staţia de taxi. Desigur că acolo erau trei maşini. Intru în prima şi comand… La gară! După câteva secunde, şoferul mă întreabă dacă eu sunt persoana care am făcut o comandă cu câteva minute în urmă. Mint, negând că aş fi făcut vreo astfel de solicitare. Şi începe dragul de el, angajatul acelei firme de taxi, să se răcorească, ţipându-mi în timpanele care abia se depresurizaseră de la nervii ce mi-i stăpânisem cu greu. Şi zice cetăţeanul de la volan: – Da’ mai dă-i în gura mamii lor de puturoşi!… Să mă deplasez 500 de metri când taxiurile-s sub nasul lor? Băi, da’ ci comozi suntem noi românii, de când îi democraţie! Ci, îs disperat după zeci lei a lui? Am pensie, mă deplasez şi eu la comenzi mai acătări, nu? Ci, pi timpul lui Ceauşescu se întâmpla aşa? Am fost şef de secţie, domnule, şi nu comentai ca acum… Vorbea omul ca pentru sine, pierdut în acea dimineaţă încă nenăscută, în afara bunului-simţ. Îl aprob, volens-nolens, bucuros oarecum că nu voi întârzia la tren. Încă era întuneric şi am deschis geamul, căci şoferul îşi aprinsese o ţigară, fără să mă întrebe dacă m-ar deranja. Dar nu, cum să mă deranjeze?, eram bucuros că ajung la timp, la gară. Într-un final, mi-a venit să aprind şi eu o ţigară şi întrebându-l pe nea şoferul dacă aş putea, mi-o retează brusc: Nu mai aprinde, că uite acuşi ajungem!…

Stau şi mă întreb, imitându-l pe strămoşul meu de la Hamangia… Oare când vom învăţa să facem lucrurile cu drag de meserie şi de oameni?

Acum, că m-am întors cu bine din călătorie, sorb din cafea, fumez şi ascult Charles Aznavour, că tot a jucat în film, şi că încă plouă. „La Bo-heme”…

 IULIAN IUSTIN MELINTE