De la autogară am luat autobuzul 1 A, cu număr şi literă a începutului, şi, în aglomeraţia şi zăpuşeala după-amiezii, ne-am îndreptat spre zona Hotelului Universităţii. Dar nu am călătorit mult aşa, trepidaţia produsă de caldarâmul vechi, din piatră cubică, ne-a mutat într-o trăsură geamănă celei de pe fosta Cale Domnească, iar când am început să înşirăm arborii înalţi şi umbroşi din marginea Grădinii Publice, şi azi privită din drumul oraşului încins de vipie cu alură de pădure adâncă, de insulă de verdeaţă şi răcoare, ne-am întors cu un veac şi jumătate în urmă. Şi astfel, subtil şi puternic, Cernăuţiul atâtor întâmplări şi lucruri importante ne-a recunoscut şi ne-a amintit că în primul rând este al lui Eminescu.
Iniţiată şi însufleţită de asistent univ. dr. Gina Puică, aflată în misiunea de lector la Lectoratul de Limba Română al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava de la Universitatea Naţională „Iuri Fedkovici” Cernăuţi, masa rotundă „Eminescu în limbile lumii. Traduceri, receptare critică şi academică” a trecut cu nota zece plus examenul celei de-a doua ediţii pe 23 iunie 2017, la Cernăuţi. Dacă pentru cea dintâi Lectoratul şi-a ales partener Catedra de Filologie Română şi Clasică a Universităţii Cernăuţi, de data aceasta s-a bucurat de colaborarea Centrului de Studii Româneşti al aceleiaşi universităţi.
Găzduită de Sala Verde a Universităţii Naţionale „Iuri Fedkovici” Cernăuţi, un spaţiu plin de eleganţă, cu sugestii de codru, de tei în floare, după părerea lui Muguraş Constantinescu, acum descoperit cu încântare chiar de unii dintre participanţii localnici, masa rotundă a fost prefaţată de salutul deosebit de apreciativ al dnei Liubov Melniciuk, directoarea Centrului de Studii Româneşti, la adresa importanţei acestei manifestări ştiinţifice şi plin de optimism privind viitorul ei, şi de conferinţa ES dna Eleonora Moldovan, consul general al României la Cernăuţi. Termenul „conferinţă” acoperă perfect discursul Excelenţei Sale, construit cu o desăvârşită valorificare a atuurilor istoricului (dna consul general este doctor în Istorie), românului cernăuţean – în permanentă, vitală raportare la modelul Eminescu -, titlu la care este îndreptăţită de perioada de viaţă petrecută în Capitala istorică a Bucovinei, şi, fireşte, diplomatului de carieră. În acest sens, vom menţiona accentul pus pe datoria „morală şi oficială” de a-l promova pe Eminescu în primul rând în relaţiile cu vecinii ţării, fiind „acea valoare care ne exprimă cel mai bine” şi în dialogul cu cultura slavă, ucraineană îndeosebi. Referindu-se la Lectorat şi la Centrul de Studii ca la „proiectele mele de suflet”, Excelenţa Sa a observat energia şi perseverenţa cu care iniţiatoarea mesei rotunde face din Lectorat („o formă şi un mecanism foarte util şi pentru mine, în calitate de reprezentant al statutului român”) o prezenţă vie, constructivă: „Gina Puică ne sprijină foarte mult comunitatea românească”, adresându-i felicitări şi „mulţumirea, aprecierea noastră”. În ceea ce priveşte „Eminescu în limbile lumii. Traduceri, receptare critică şi academică”, dna consul general, convinsă că „traducerea nu e doar transliteraţie, face parte dintr-o diplomaţie culturală”, şi-a exprimat bucuria abordării acestei probleme „aici, la Cernăuţi”, unde, cum a subliniat şi altădată, Eminescu s-a format în toate privinţele, a devenit Eminescu.
Poate că însuşi oraşul impregnat de amintirea lui Eminescu, un oraş în a cărui universitate predă, căruia îi străbate de cele mai multe ori pe jos străzile vechi, în ale cărui instituţii culturale intră, oraş căruia în bună măsură a început să-i aparţină, a determinat-o pe universitara Gina Puică, ea însăşi traducător de recunoscută calitate, să-şi pună problema lui Eminescu în limbile lumii şi să observe că în ciuda numărului mare de traduceri interesul acordat creaţiei sale în străinătate nu pare să-i preocupe îndeajuns pe cercetători, pe toţi cei în măsură să-l promoveze ca pe o valoare emblematică a românităţii noastre. Ideea mesei rotunde şi efortul organizării celei dintâi la Cernăuţi ca expresie a acestei preocupări şi apoi, după pandantul de la Universitatea Suceava, al celei de acum vorbesc despre un tip exemplar de intelectual şi faptul că s-a format la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava ar trebui să conteze în palmaresul acestei instituţii de învăţământ superior (acesta şi altele din domeniul umanist) cel puţin tot atât cât remarcabilele şi preţuitele succese din celelalte domenii.
Cu „Traducerea poeziei eminesciene în limba germană: viziune istorică”, lector univ. dr. Raluca Dimian, de la Universitatea Ştefan cel Mare” Suceava, a adus din nou în Cernăuţi sentimentul timpului cu Eminescu adolescent şi tânăr în şcolile şi pe străzile sale. Pentru că a fost transpus în această limbă, pe care o vorbea, încă din timpul vieţii, pentru că în destinul creaţiei sale îl descoperim şi pe Emanuil Grigorovitza, cu studiile liceale şi facultatea la Cernăuţi, şi pe poetul Alfred Margul Sperber, originar din Storojineţ. Cum evocarea unei manifestări culturale nu-şi propune să insiste asupra conţinutului comunicărilor ştiinţifice, cu atât mai mult cu cât, la propunerea Ginei Puică, s-a ajuns la ideea publicării lor în volum, vom mai pomeni doar menţiunea Ralucăi Dimian privitoare la poeţii şi scriitorii noştri de expresie germană ca primi traducători ai lui Eminescu, cu primele traduceri publicate în România şi, ulterior, revăzute, în străinătate, ca şi observaţia că „germanii au recunoscut foarte repede cultura lor la Eminescu”. Adăugând, pentru că prezenţele feminine au fost importante în desfăşurarea mesei rotunde – în afara numelor cuprinse de program, între participanţi aflându-se şi universitara cernăuţeană Cristinia Paladian (cu o comunicare, în ianuarie, la Suceava, despre traducerea lui Eminescu în limba ucraineană) -, şi referirile lector univ. dr. Raluca Dimian la Carmen Sylva şi Mite Kremnitz în ipostaza de tălmăcitoare ale lui Eminescu în limba germană.
În comunicarea sa intitulată „Scurtă istorie a traducerii lui Mihai Eminescu în limba franceză”, prof. univ. dr. Muguraş Constantinescu, de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, a prezentat sintetic traducerile în franceză pe care le-a consultat personal în România sau în Franţa. Ea a pus problema circulaţiei traducerilor în rândul publicului francofon, fiindcă, din păcate, multe dintre ele, şi unele dintre cele mai bune, au apărut în România, se datorează unor traducători români, bilingvi şi biculturali, şi circulă în primul rând în ţară sau în spaţiul francofon pe reţeaua mai restrânsă a institutelor culturale şi a lectoratelor române. O politică culturală susţinută în acest sens poate contribui la o mai bună cunoaştere o poetului naţional şi în lumea francofonă, a mai spus, amintind zicerea lui Goethe că o literatură fără traduceri este ca o casă fără ferestre. Referindu-se la un alt aspect al experienţei personale, Muguraş Constantinescu a pomenit de îndrumarea unor participanţi la colocvii Eminescu şi a făcut o mărturisire care a impresionat asistenţa: abia în prezent, după conducerea a 20 de teze de doctorat, ar avea curajul să îndrume un doctorat pe traducerea lui Eminescu.
Apropiat de Suceava, de Bucovina, după o perioadă de activitate la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava şi cu prieteni în mediul scriitoricesc, prof. univ. dr. Enrique Javier Nogueras Valdivieso, de la Universitatea din Granada, a ajuns la Iaşi, Suceava şi împreună cu noi la Cernăuţi, încununat de bucuria recentului Premiu pentru promovarea şi traducerea creaţiei eminesciene la Zilele Eminescu de la Ipoteşti, acordat pentru volumul său de traduceri din proza lui Eminescu, apărut în anul 2016 la o editură spaniolă. După o comunicare la Ipoteşti privind „Primele apariţii în presa spaniolă ale lui Mihai Eminescu”, comunicarea „Eminescu în limba spaniolă: poezia şi proza” a dovedit interesul constant al profesorului şi traducătorului spaniol pentru Eminescu, asupra căruia Gina Puică, în ipostaza de moderatoare (temeinic pregătită) a manifestării, a atras atenţia celor care îl ascultau pentru prima dată. Tovarăş de călătorie de nădejde, rezistent la dificultăţile drumului cu mijloacele de transport pe ruta Suceava – Cernăuţi, prof. univ. dr. Enrique Javier Nogueras Valdivieso i-a cucerit şi pe cernăuţeni cu buna vorbire a limbii române, cu pasiunea pentru Eminescu, dar şi cu sinceritatea dezarmantă cu care, răspunzând unei întrebări legate de traducerea prozei eminesciene, ni s-a confesat: „Dacă aş fi ştiut ce greu va fi, probabil nu aş fi semnat contractul!” Cum la trecerea în revistă a traducătorilor în spaniolă un nume ne-a sunat cunoscut, îl reţinem şi în aceste rânduri, Dana Giurcă, împreună cu menţiunea prof. univ. dr. Muguraş Constantinescu: „De asemenea absolventă a Universităţii Suceava!” O remarcă făcută la rândul nostru, dar într-un alt moment şi având-o în vedere pe Oana Ursache, lectorul Lectoratului de Limba Română de la Universitatea profesorului Nogueras, Universitatea Granada.
Am lăsat la urmă, din motive lesne de înţeles, comunicarea noastră despre „Traducători ai lui Eminescu întâlniţi cu ocazia Sărbătorilor Eminescu la Suceava, Botoşani şi Cernăuţi”, cu referiri la Vitali Kolodii (Ucraina), Kirill Kovaldji (Rusia), Ali Narçin (Turcia), Nikos Blithikiotis (Grecia), Mario Castro Navarrete (Chile). În final, am propus şi un gând de apreciere, de gratitudine pentru traducătorul din umbră, atunci când există. Este, într-o relaţie aparte, de prietenie, de afecţiune, persoana care îl însoţeşte pe traducător cu sfatul, opinia, pe tot parcursul traducerii, fără implicare directă, în construcţia frazei, de pildă, ca în cazul cotraducătorului, fără ca numele să-i apară pe pagina de gardă sau pe copertă (cum este anunţat numele traducătorului în unele ţări). Exemplul cel mai cunoscut în Bucovina este al poetului Mircea Lutic, traducător din umbră pentru prietenul său Vitali Kolodii, în tălmăcirea „Luceafărului”. Este, într-o paranteză de susţinere a existenţei acestui traducător din umbră („secund”, avea să-l numească mai târziu într-o discuţie a noastră Raluca Dimian), ajutorul primit personal de la lector univ. dr. Niadi Cernica, pentru partea noastră de traducere din „Istoria filosofiei patristice” a lui Claudio Moreschini, şi cel acordat de Maria Toacă, excelentă cunoscătoare a nuanţelor limbii române, lui Tudor Andrieş în traducerea în limba ucraineană a cărţii de poveşti „Fetiţa şi Broasca Ţestoasă” de Doina Cernica – prima traducere integrală în ucraineană a cărţii unui autor român contemporan.
În încheiere, profitând şi de prezenţa lui Vladimir Acatrini, de la Biblioteca Universităţii „Iuri Fedkovici” Cernăuţi, am dăruit acesteia o carte despre spaţiul memorial dedicat la Suceava de Maria Olar, preşedinta Fundaţiei Culturale „Leca Morariu”, Octaviei şi lui Leca Morariu, fost decan al Facultăţii de Litere şi prorector al Universităţii din Cernăuţi, eminescolog de indiscutabilă importanţă. Cealaltă carte încredinţată în dar Bibliotecii, „Ţara de Sus, de mai sus. Arta”, cu relatări ale unor evenimente artistice din nordul şi sudul Bucovinei, are pe coperta I reproducerea unei lucrări de Dany Madlen Zărnescu, primul reprezentant al Uniunii Artiştilor Plastici din România cu o expoziţie personală la Cernăuţi după mai bine de jumătate de veac, iar pe coperta IV o imagine de la deschiderea unei expoziţii împreună a artiştilor plastici cernăuţeni şi suceveni la Galeria de Artă „Vernisaj” din Cernăuţi. Cea de a treia carte am oferit-o universitarei Gina Puică, „Fetiţa şi Broasca Ţestoasă / Divcinka i Cerepaha”, în ediţia bilingvă română-ucraineană amintită mai devreme.
După schiţa de bilanţ a celor două ediţii ale mesei rotunde „Eminescu în limbile lumii”, realizată de Gina Puică şi de Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române, cu modestia firii lor, dar şi cu aceea generată de sentimentul lucrului bine făcut, de certitudinea reuşitei şi a unui substanţial şi fecund viitor al manifestării, în dreptul ferestrelor limpezite de ploaie şi al uşii larg deschise spre aerul ozonat de ea, participanţii au simţit nevoia să mai stea de vorbă. Despre uimirea lui Vasile Tărâţean apropo de traducerile de poezie, de beletristică apelând la roboţi – „Unde este diferenţa între traducători?! Unde-i fiorul?!” – şi mai ales despre propunerea Ginei Puică de a aduna comunicările într-un volum. Strada, cu mişcarea înviorată de trecerea ploii, curgea prin faţa treptelor de la intrarea în Sala Verde şi dintr-o dată evocata deschidere a microcosmosului academic spre agora a căpătat atâta concreteţe, încât tuturor sufletul ni s-a umplut de bucurie.
Era mai mult decât satisfacţia intelectuală a unei manifestări ştiinţifice reuşite. Era şi aceasta, dar, deopotrivă, şi plimbarea, nu plimbarea, pelerinajul din ajun, împreună cu ziarista Maria Toacă, de-acum de o viaţă în Cernăuţi, şi cu Gina Puică, cu doi ani esenţiali ai vieţii sale în Cernăuţi, la romanticul Eminescu al sculptorului Dumitru Gorşcovschi, pe strada Mihai Eminescu din capătul căreia, cu privirea aruncată spre zarea Prutului, se vede Tricolorul nostru la sediul Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” Cernăuţi şi dincolo de unde a fost cândva Monumentul Unirii, statuia lui Taras Şevcenko. La placa comemorativă, cu inconfundabilul chip al Poetului desenat de basarabeanul Aurel David – „Arborele Eminescu” -, aşezată de românii cernăuţeni pe peretele fostei şcoli primare, National Hauptschule, unde a învăţat, copilandru, Eminescu în perioada anilor 1858-1860. Şi la aceea, de pe fostul Ober Gymnasium, cu dureroasa inscripţie, prin absurdul ei, care îl anunţă poet a „două popoare, român şi moldovenesc”. Şi apoi drumul încet, ca în vis, pe Calea Domnească de odinioară, fosta Iancu Flondor, astăzi Olga Kobileanska, până la Catedrala unde a avut loc ceremonia funerară pentru Aron Pumnul, urmărită cu lacrima care limpezeşte vederea şi de învăţăcelul Mihai Eminescu.
Iar la urmă, sub vraja aproape irespirabilă a Solstiţiului, seara căzând înlăuntrul propriei adâncimi, dar încă îndeajuns de luminoasă ca să le vedem, ne-a îngăduit să privim cu nesaţ de pe Podul Turcesc, asemenea lui Eminescu de atâtea ori, treptele albe scoase din haosul verdeţii de sărbătoarea oraşului la şase secole de la atestare. Trepte urcând dinspre el dincolo de noi.
Comentarii