La ce-s bune cărţile?…

…Iar ştirile ne spun zilnic (ba chiar din ceas în ceas, din clipă în clipă) despre ce se petrece în ţară şi în lume, despre ce este şi va fi. Dacă nu va fi fost pecetluită ieri, istoria se scrie azi, uneori chiar se rescrie cu râvnă şi sens, după cum o tâlcuiesc persoane puternice şi după cum este colportată de persoane mai firave, din vorbă în vorbă, proiectându-ni-se spre mâine şi spre poimâine, în contururi dintre cele mai precise. Dacă nu ştii ce-a fost ieri, e lesne să primeşti mură-n gură ce ţi se spune că-i azi, spre a-ţi imagina (astfel ghidat) ce precis trebuie să fie mâine. Printre multe altele se zice că azi din ce în ce mai puţini inşi citesc cărţi – poate chiar şi asta-i o vorbă, să fie… Câţi cititori dedicaţi vor fi fost pe la noi în urmă cu un secol, când nu se numărau analfabeţii funcţional şi abia se ştiau alfabeţii, când nici scriitorii nu se numărau (azi ni se zice că-s din ce în ce mai mulţi pe când ni se zice că cititorii sunt din ce în ce mai puţini) în comparaţie cu silabisitorii de abecedare şi socotitorii de simple socoteli?! Dar la ce-s bune cărţile (mi-am zis şi eu după Ziua Cărţii, 23 aprilie) atunci când conţinuturile lor adesea contrazic tâlcul ştirilor? Nu mă refer la unele anume (nici la cărţi, nici la ştiri), că poate mi se va fi întâmplat – poate ca şi Dvs. – să citesc şi dintre cele „greşite” (cărţi, ştiri). Însă uite că, după nişte experienţe pe care nu mi le pot şterge din cap, am rămas cel puţin cu senzaţia că uneori ştirea bate cartea. Sau invers; se poate şi pe dos?! (Ca atare, rămas indecis, m-am hotărât ca şi pe mai departe să citesc şi ştiri, şi cărţi… astfel ca, poate, într-un târziu, să aflu.)