Cea mai recentă carte de proză, în fond, un mini-roman, Al nouălea cer (Editura Cosmopolitanart, 2023), se construieşte pe cîteva teme şi motive literare majore, pe care le identifică întreg scrisul Mariei Elena Cuşnir, poezie şi proză; ca şi în prozele din Dialog cu umbra mea, Orele toamnei, Un pas spre cer, Din depărtări şi din adîncuri, Autopsia mirărilor, Lumina amintirilor ori în cele zece volume de versuri, în Al nouălea cer, prim planul naraţiunii se organizează prin analiza psihologică, în buna tradiţie a prozei noastre interbelice, începînd cu Hortensia Papadat-Bengescu, fixînd momentele crizelor existenţiale, cînd „viaţa o ia razna”, iar protagonista, Arina Vinar, nu e atît un „erou”, cît un personaj generic, nu e atît o femeie, cît feminitatea care se exprimă în diverse ipostaze şi situaţii, împrejurări: dragostea şi căsătoria, la 20 de ani, cu Virgil, experienţa tragică a despărţirii după ce crusta unei relaţii intens idealizate – o singurătate în doi, în fapt – se sparge pentru a arăta faţa hidoasă a unui escroc: între singurătatea risipită de trădarea lui Virgil („Ce clipe minunate trăim. Te-ai adîncit în sufletul meu. Am reuşit să străpungem zidul nevăzut ce-a vindecat singurătatea, neliniştea. Ce naivă eram crezînd că voi înfrunta viaţa doar cu armele mele. Cît de uşor ar fi dispărut visul, speranţa. Doar cînd te-am întîlnit mi-am dat seama cît de vulnerabilă eram. Mi-e dor de tine în fiecare clipă, adăugă Arina”) şi scenele violente ale acţiunii impostorului („Tristeţea era atît de intensă, vecină cu disperarea. Virgil golise conturile firmei familiei, după ce una dintre angajatele firmei, Viana, îl făcu să creadă că nu mai poate respira şi trăi fără ea. I-a făgăduit oare un colţ de rai? Cu Arina devenise ursuz, morocănos, de parcă în fiecare clipă era înţepat de o viespe. Ea îşi simţea inima cum îi bate într-un alt spaţiu, închis, întunecos. Nicio clipă nu s-a gîndit că sămînţa necredinţei zăcea în inima lui Virgil, că va strivi fericirea ei şi liniştea familiei. Era un impostor care îşi jucase rolul perfect. A dispărut într-o zi, după ce cu o seară înainte îi spuse cuvinte emoţionante despre sentimentele ce îi uneau”) se scrie povestea „socială” şi erotică a Arinei Vinar, căsătoria şi investiţia sentimentală eşuate, cu rosturile unei poveşti de dragoste înfiripate prin dese incursiuni pe colinele Iaşilor, pînă la biserica de lemn de lîngă Breazu şi aleea cu trandafiri din Grădina Botanică: pînă la realitatea crudă a „«animalului» arogant, dosnic, nesimţit!”, personajul trăieşte în idealitatea unui peisaj perceput în grila (neo)romantică a stării de suflet, état d’âme: „Apăruse Virgil în viaţa ei. Devenise gînditoare şi nedumerită. Au străbătut împreună toate aleile, povîrnişurile, urcuşurile Copoului, pînă la biserica de lemn – graniţa cu primul sat, Breazu. Ascultau fermecaţi zumzetul naturii, fîlfîitul aripilor păsărilor ce se îndreptau spre cuib, zecile de perechi ce nu se gîndeau decît la ei – şi ştiau ei de ce. Nimic nu era străin şi întunecat în preajma lor. Încercau să cuprindă cu privirile depărtările, peste coamele domoale ale dealurilor înveşmîntate în verde crud, apoi verde închis, iar toamna în minunile misterioase ale culorilor, în nuanţe de galben, maro, ruginiu, roşu aprins. Erau, de fapt, trăirile lor sufleteşti; simţeau atunci, mai mult decît oricînd, micimea fiinţei umane în raport cu tainica eternitate a naturii, a terestrului şi cosmicului în care respirau o clipită. Sentimente tulburătoare se strecurau în sufletele lor”: un mic ţinut al minunăţiilor, unde Arina descoperă dragostea, sentimentul religios („Cred că pacea sufletească o găseşti în credinţă. Forţa divină e una singură, deasupra tuturor. Fără ea, proiectele noastre, visurile se năruie unele după altele. Tînjim mereu după Pacea lui Dumnezeu”), visele ca alternativă a vieţii şi forţa zvîcnirilor lăuntrice. Feminitatea din Al nouălea cer este una esenţial bovarică, retrasă, „cel puţin mental”, din lume, vorbind despre „speranţa de eternizare prin frumosul naturii”, găsind în Virgil, viitorul escroc „arogant, dosnic, nesimţit”, o împlinire timpurie şi îndelung visată: „Ce clipe minunate trăim. Te-ai adîncit în sufletul meu. Am reuşit să străpungem zidul nevăzut ce-a vindecat singurătatea, neliniştea. Ce naivă eram crezînd că voi înfrunta viaţa doar cu armele mele. Cît de uşor ar fi dispărut visul, speranţa. Doar cînd te-am întîlnit mi-am dat seama cît de vulnerabilă eram, adăugă Arina. Mi-e dor de tine în fiecare clipă”.
Vîrsta de aur a idealităţii relaţiei cu Virgil trece în vîrsta de fier a năruirii vieţii trăite ca viaţă, a neantizării viselor, aducînd cu sine o sumă de lecţii care dau adîncime perspectivei narative: lecţia iertării după prăbuşirea violentă, în spiritul creştin al iubirii aproapelui – duşmanului („Te-am rugat, spune tatăl său, Mihai, regăsit alături de mama Anita, să nu-i urăşti. Iartă-i, nu te împovăra, oricum niciunul n-a cunoscut bucuria curată de care noi avem parte zilnic şi prin mărinimia faptelor pe care le facem”), a iubirii părinţilor care o învaţă pe Arina să descopere valorile creştine în chiar maelstromul instalării tragicului şi în secretul longevităţii relaţiei lor („să fii permanent în sufletul celuilalt”), apoi, lecţiile pe care i le (pre)dă, Viviana, medic pediatru la Lyon („Şterge definitiv numele fostului tău soţ din minte. Avem o singură viaţă”), dar, mai ales, călătoriile, un leitmotiv al prozei poematice a Mariei Elena Cuşnir: în Franţa, la Paris, lîngă Turnul Eiffel şi Luvru, în Cartierul Latin, aproape de „uimitoarele” Sacré-Coeur şi Sainte-Chapelle, la Saint-Malo, în Bretania, pe tărîmul piraţilor, în Norman-dia şi la „poalele verzi ale munţilor Vosgi”, dar, în primul rînd, în Elveţia, la Geneva, Lausanne şi Berna, lîngă standardul elveţian al vieţii („Nicăieri nu văzuse pînă în Elveţia tulburătoarea alăturare a contrariilor cu o forţă simbolică deosebită în exprimarea propriilor emoţii. Totul iradia lumină, prin întrepătrunderea atîtor nuanţe cromatice izvorîte din pajişti, munţi, lacuri. O exprimare a fericirii ori doar împrejurimi plăcute, o atmosferă de încîntare. Echilibru, seninătate, puritate, toate sugerînd bucuria de a trăi”; „În haosul lumii, Elveţia încă e o oază de linişte”), Arinei Vinar i se arată o nouă tipologie, cu emigrantul Matei din Italia, încercînd să scape de „povara sufletului rănit”, arătîndu-i că „locul nostru poate fi oriunde creşte iarba, unde suntem biciuiţi de vînt”, noi teme vechi, apoi: manipularea prin mass-media („dar aici, în România pe care o iubesc din toată inima, simţeam că toate valorile adevărate sunt compromise. Mediocrităţi lacome de înavuţire s-au strecurat în toate segmentele vieţii social-politice. Media ne ţinea captivi, ne legăna după voia unora sau a altora, manipulîndu-ne”: „E strigător la cer să auzi în mass-media cuvinte de glorificare a agresiunii, a urii, a răzbunării, a războiului, ameninţarea cu «nuclearele». Prin dezinformare, prin minciună, prin developări pigmentate în fotografii, prin cîte altele, suntem manipulaţi şi, în acest fel, devenim complici la nedreptăţile vieţii. Realitatea e pusă la îndoială prin tot felul de trucuri”), înstrăinarea şi efectele ei tragice pentru o fiinţă care, agresată de războaie, pandemii, criza refugiaţilor, terorism, extremism islamic, caută, un punct de sprijin în „dezordinea planetară”: Arina îl găseşte în noul peisaj elveţian şi în devotamentul îngrijirii – vindecării lui Mireille, o femeie care trăieşte în handicap, în izolare şi singurătate deplină: peisajul şi starea lui de suflet reprezintă noul ecran care desparte viaţa personajului de fantasmele soţului dispărut al lui Mireille şi celui al Arinei, escroc, dispărut în Madagascar.
Cartea Mariei Elena Cuşnir cuprinde, în final, nouă poeme, închizînd simbolic miniromanul: al nouălea cer în nouă poeme ale unei autoare care scrie şi, mai ales, crede în poezie şi proză, deopotrivă. Poezia e o prelungire a sufletului personajelor din proză, Arina şi Mireille, poemele sînt scrise într-un ton elegiac, dominator, care transpune liric, însă, izbînda feminităţii, a fiinţei în faţa întunericului, a handicapului fizic şi sufletesc. Cartea Mariei Elena Cuşnir este despre forţa de a visa pînă la al nouălea cer care e lumea de dincolo de neguri.
IOAN HOLBAN
Comentarii