La 35 de ani de la dispariţia tragică, brutală, neaşteptată a lui Mihai Drişcu, nu pot să mă gândesc la el altfel decât în relaţie cu mine. Şi asta nu dintr-un irepresibil narcisism, ci datorită unei inevitabile realităţi: cu cât timpul trece, dimensiunea inefabilă ce constituie personalitatea complexă a unui om viu moare la rândul său, tot ce mai rămâne fiind fragmente de memorie subiectivă, condamnate şi ele la dispariţie odată cu cei care le poartă.
Pentru amânarea, chiar şi modestă, a unui asemenea proces, am acceptat cu reticenţă să intru în jocul memoriei pe care l-a pornit, pe bună dreptate, familia regretatului meu coleg. Reticenţa îmi vine din faptul că Mihai a ocupat un loc neobişnuit de important în biografia mea intelectuală şi socială, dimensiunea influenţei sale asupra existenţei mele profesionale continuând să se releve de-a lungul anilor, după plecarea sa. Asta face ca obişnuita resemnare în faţa morţii să fie colorată de un continuu regret speculativ, al pierderii şansei de a putea continua un dialog întotdeauna provocator, sau de a urmări evoluţiile sinuoase, neaşteptate, ale personalităţii şi performanţei sale de agent cultural.
Sub presiunea iraţională pe care o instalează marile pierderi, mă surprind uneori cuprins de frustrare, chiar de furie faţă de Mihai, pentru că m-a/ne-a abandonat într-un mod atât de abrupt. La o privire mai atentă însă, modul în care el a ieşit de pe scena criticii de artă, scenă pe care a ocupat-o de fapt în întregime, pentru mulţi ani, este caracteristic personalităţii lui complicate şi imprevizibile. După mult timp petrecut în preajma lui, tot ce puteai să prevezi era această imprevizibilitate. Mihai Drişcu era omul răsucirilor neaşteptate, perioade lungi de lentoare şi gestaţie plicticoasă erau urmate de izbucniri bahice sau de dispariţii în nu se ştie ce recluziune a lecturilor şi abstinenţei.
Vorbea lent, cu un subtil accent bucovinean, se mişca şi mai încet, cu prudenţă, iar în pofida vederii extrem de slabe citea tot timpul, chiar şi pe stradă, devenind astfel o apariţie de neuitat: un bărbat minuscul, cu ochelari, pardesiu şi o geantă de umăr uriaşă, care deambula prin oraş ţinând o carte deschisă lipită de nas. Era în mod firesc protocolar, iar aşa cum în spatele aerului morocănos se afla întotdeauna atenţia empatică pentru lume, ieşirile lui amicale aveau întotdeauna un rest de distanţă autoprotectivă. Mihai era un umanist stoic, în sensul vechi al termenului – iubea lumea dar o privea, în totalitatea ei, cu un ochi critic, poate şi cu resemnare. Amabilităţile lui sociale erau întrerupte prin izbucniri neaşteptate de ironie muşcătoare, subliniate uneori de cascadele unui râs plin, homeric. Prezenţa sa – mereu şi de toţi dorită, căutată – nu era confortabilă.
Mihai Drişcu era, pentru a relua un termen de mai înainte, un performer în continuă mişcare, un peripatetician care îşi exersa vocaţia prin deplasarea de la un punct al oraşului cultural la altul, de la un atelier de artist la un alt atelier de artist, diseminând prin conversaţii interminabile informaţii care, în acele timpuri de dictatură, erau dificil sau imposibil de accesat. Dincolo de dimensiunea boemă, caracteristică şi ea acelei epoci, Mihai avea o structură monastică, ce îi impunea lungi perioade de solitudine reflexivă în mijlocul cărţilor. Felul cum reuşea să aducă în peisajul arid al culturii noastre, culese numai el ştia de unde şi cum, informaţii coerente şi naraţiuni fascinante despre curente artistice, personalităţi, cărţi, expoziţii, mă face să cred că într-o lume mai apropiată de noi el ar fi putut fi un excelent data analyst, un om care extrage adevărul din realitatea dispersată a universului.
Mihai a fost iubit de toţi cei care l-au cunoscut mai bine, dar personalitatea lui intensă obliga. Alături de el trebuia să fii mai inteligent, mai subtil, mai alert decât erai de obicei. Mihai te scotea din rutina propriei personalităţi, îţi dădea şansa să creşti spre ceva mai bun. Recuperarea operei sale, atâta cât a fost, e o obligaţie morală de care nu ne-am achitat decât parţial. Ne vom întoarce, sper, către împlinirea acestei datorii. Deocamdată, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României, galeria unde sunt prezentaţi artiştii tineri şi cei ai generaţiei de mijloc poartă numele lui Mihai Drişcu. E un modest omagiu adus celui fără de care cultura vizuală din România ar fi fost altfel, mai săracă.
CĂLIN DAN,
director Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României
Comentarii