Bun cunoscător al paginilor scrise în istoria românilor de familia Hurmuzaki – căruia multipremiatul său volum (inclusiv cu Premiul Academiei Române) “Familia Hurmuzaki: între ideal şi realizare (O istorie a culturii româneşti din Bucovina în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea)”, Editura Alexandru cel Bun Cernăuţi – Editura Augusta Timişoara, 2000, şi cel cuprinzând “Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzaki în Dieta Bucovinei – Din viaţa parlamentară a Bucovinei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007 (ediţie bilingvă cu traducerea textului german de Catrinel Pleşu) de a cărui apariţie s-a îngrijit (cu stabilirea textului, prefaţă, note şi comentarii) nu i-au astâmpărat setea de cercetare a acestui moment de excelenţă din trecutul Bucovinei -, distinsul istoric cernăuţean Ilie Luceac propune orizontului nostru de lectură monografia “Eudoxiu (Doxaki) Hurmuzaki (1812-1874)”, Editura Alexandru cel Bun – Editura DrukArt, Cernăuţi, 2015.
Nevoia focalizării interesului cititorului asupra “mareşalului Ţării Bucovinei Eudoxiu Hurmuzaki, membru al Dietei Bucovinei şi al Parlamentului austriac, cetăţean de onoare al oraşului Cernăuţi din 1872” este legată nu numai de altitudinea istoricului şi omului politic în peisajul Bucovinei, nu numai de devotamentul creator cu care i-a slujit cauza, ci şi pentru că personalitatea sa, afirmă autorul, “este un model pentru noi, iar modelul este un tipar viu care se fixează în subconştientul nostru şi care trebuie să răzbată prin noi, prin faptele noastre”.
Viaţa şi activitatea lui Eudoxiu Hurmuzaki sunt abordate din diverse unghiuri: al Bucovinei (a cărei istorie nu doar a îmbogăţit-o, “dar a şi creat-o”), al remarcabilei sale familii, al instrucţiei şi culturii sale de “intelectual emblematic”, al activităţii sale de “culegător de documente istorice în arhivele europene”, de istoric, jurist, om politic, de cultură (ipostaze în care “n-a uitat să se îngrijească de soarta copământenilor bucovineni”), cu o insistenţă previzibilă pe lucrarea sa capitală, “Fragmente din Istoria Românilor”.
Ilie Luceac vine şi cu noutăţi. Fie şi de amănunt, de supoziţie, toate sunt importante în reconstituirea vieţii, în cunoaşterea cât mai profundă a personajului, preţuit, admirat, “om cu literă mare, mare ca politician şi bărbat de stat…” Astfel, reţine absenţa la înmormântarea lui Eudoxiu Hurmuzaki a fratelui său Gheorghe Hurmuzaki (căruia i-au rămas moştenire preţioasele documente şi care s-a ocupat de soarta lor fericită), avansează presupunerea că lectura primului volum al “Fragmentelor…” i-ar fi putut sugera lui Dimitrie Onciul elaborarea studiului “Originile Principatelor Române”. Îşi reafirmă puncte de vedere, de pildă, mărturisind respect pentru “pluralismul de opinii”, susţine în continuare, argumentând că “toţi Hurmuzăkeştii semnau cu «k»”, ortografierea numelui ca atare, şi, fiind fără ezitare de partea istoricilor literari care văd în Eminescu traducătorul primului volum al “Fragmentelor” în integralitate, clamează: “Doi bucovineni de geniu îşi aduc contribuţia la o lucrare fundamentală pentru istoria neamului românesc, unul fiind autorul şi celălalt traducătorul ei”. Şi ne împărtăşeşte tristeţi, regrete de cercetător pasionat, adică aspirând la exhaustivitatea informării: “Dacă ar exista vreun Anuar al liceului…”, “Păcat că ne lipseşte broşura publicată de Eudoxiu Hurmuzaki în 1853 despre stările politice din Moldova…” ş.a. Dar şi dureri de român din nordul înstrăinat al Bucovinei: “În octombrie 1999, la iniţiativa aceluiaşi Colegiu din Rădăuţi [colegiul naţional “Eudoxiu Hurmuzachi, n.n. ], în comuna Carnauca din regiunea Cernăuţi (Ucraina), s-a inaugurat un muzeu «Hurmuzaki», care astăzi, din păcate, are o altă destinaţie, unde nu mai este nicio fotografie a vreunui membru din familia Hurmuzaki”.
Cu un condei de talent el însuşi (“…când răsare soarele, parcă îl vezi uneori pe Eudoxiu plimbându-se cu mâinile la spate prin fosta piaţă Rudolf…”), Ilie Luceac preţuieşte înzestrarea literară. De aceea, după enumerarea calităţilor şi prezentarea largă a tomurilor care alcătuiesc “Fragmente din Istoria Românilor”, se dovedeşte cucerit, insistând asupra lor, de portretele, inspirate, memorabile, pe care istoricul le dedică “«întemeietorului Blajului», cum îl numesc ardelenii astăzi – Ioan Inochentie Micu”, lui Mihai Viteazul (“ideea naţională de a uni toate ţările româneşti în mâna lui şi de a le culmina în sine era atât de tare înrădăcinată în el şi dădea prin măreţia ei patriotismului său şi prin strălucirea ei ambiţiei şi setei sale de stăpânire atâta nutriment (…), încât ea era împreunată cu întreaga lui fiinţă şi nu putea să-şi piardă puterea de înrâurire decât pierind şi el”), dar şi altora.
Carte de “popularizare a unei personalităţi”, cum spune autorul, “Eudoxiu (Doxaki) Hurmuzaki (1812-1874)” nu este nici pe de parte o viaţă romanţată, ea respectă cu rigurozitate exigenţele lucrării istorice, ştiinţifice, dar bogata ilustraţie cu fotografii de la Cernauca şi din Cernăuţi, căldura textului decurgând din darul de povestitor al autorului, din simpatia cu care îi observă eroului său şi al nostru echilibrul, modestia, luciditatea, precum şi din înflăcărarea cu care îi evocă viaţa de luptător pentru propăşirea neamului şi a ţării sale, o face plăcută la lectură, îl cucereşte pe cititor, care la rându-i lăsându-se cucerit de acest bucovinean de geniu, se implică în lucrarea modelului, a tiparului viu. Lucrare la care visăm dimpreună cu Ilie Luceac.
Aceasta, pe de o parte. Pe de alta, luând aminte la strigătul autorului (cu plusul de înţelegere, dar şi de suferinţă, dat de condiţia noastră de români din sudul Bucovinei), “dacă vom uita cine suntem şi cărui neam aparţinem, dacă nu ne vom cunoaşte înaintaşii, dacă în şcolile noastre se va vorbi într-o limbă alterată şi cotropită de termeni străini; în sfârşit, dacă în biserica noastră serviciul divin se va ţine în altă limbă decât cea în care ne-am născut, şi, în cele din urmă, dacă nu vom înţelege că dezbinarea şi veleităţile noastre nenorocite duc la distrugere sigură – atunci vom pierde şi ceea ce mai avem…”, să nu trecem peste credinţa care îl însufleţeşte: “unica salvare a identităţii noastre naţionale este supravieţuirea prin cultură”. Or şi această carte a lui Ilie Luceac este deopotrivă un semn al lucrării modelului Eudoxiu Hurmuzaki asupra lui Ilie Luceac şi o expresie a credinţei sale urcate în faptă.
Comentarii