Castanul

castanulMai mereu, pe când aveam de învăţat pentru examenele de perfecţionare în învăţământ, locul meu preferat era sub umbra castanilor de la Herghelie. Acolo sunt şi tei, unul mare, cu crengi bogate pline de flori parfumate. Dar, ca un magnet, ceva mă ducea sub castani, pentru că o amintire dragă sufletului meu mă chema în trecut – copacul falnic din faţa casei părinţilor mei. El mi-a vegheat copilăria şi adolescenţa. Îl văd aievea, după lungul şir de ani ai existenţei mele presărate cu dezamăgiri, mici bucurii, dar şi profunde regrete. Nu ştiu dacă o minunată întâmplare a făcut ca dintr-o sămânţă pierdută de vreo pasăre să răsară, apoi să crească asemenea voinicului din poveste, un mândru castan. Ori poate va fi fost sădit de bunicul precum merii, perii, prunii din grădina sa. Închid ochii şi „văd” bogăţia frunzişului şi a florilor albe. Castanul crescuse pe o tolocuţă în partea stângă cum intri pe podeţ spre casă, înclinat uşor, pentru a întâmpina, parcă, cu o ospitalieră plecăciune pe oricine ne-ar fi păşit peste prag. De câte ori voi fi trecut pe lângă el plecând la şcoală; de câte ori mă va fi întâmpinat cu drag întorcându-mă acasă cu unicul meu ghiozdan confecţionat de mama din pânză de cânepă ţesută în casă. Îmi plăcea să fiu „asortată”, şi tot din pânză de cânepă purtam rochiţe cusute de mama. Şi eram atât de mândră şi bucuroasă încât, dacă cumva vreun trecător cunoscut mie nu se uita la rochiţa mea nouă, eu „tuşeam” ca să-i atrag atenţia şi legănam mâinile atingând rochiţa „muncită”. Că ea era într-adevăr muncită precum sunt denumite ouăle încondeiate, „ouă muncite”. Se semăna cânepa, la maturitate se smulgeau plantele, se puneau în grămezi la uscat (în picioare), apoi se scuturau de seminţe din care se făcea un ulei (oloi) foarte bun şi sănătos folosit în alimentaţie. Plantele scuturate se puneau la murat în pârâu pentru 2 săptămâni, fixându-le foarte bine pentru a nu le lua apa. Se spălau, se puneau la uscat, apoi se băteau în bătălău. Ce rezulta se ţesea obţinând două categorii de fuioare: unul de primă calitate, folosit pentru pânzeturi, celălalt, pentru ţesut ţoale. Fuioarele trebuiau toarse, se ţesea pânza în războaie şi se punea la albit, mai ales la marginea râurilor. Din pânza albită se confecţionau ştergare, cămăşi, rochii şi alte obiecte de îmbrăcăminte. Se cosea şi cu mâna, dar şi cu maşina (cine avea maşină de cusut). Apoi unele obiecte se vopseau (ca rochiţa mea), altele rămâneau albe ca zăpada. Pleava de la cânepă este un excelent remediu în anumite afecţiuni sau traumatisme. Când am cărat greutăţi peste puterile unui copil de 13 ani, genunchii mi s-au blocat şi nu puteam îndoi picioarele. Ca să nu lipsesc de la şcoală, mergeam pe drum ca un robot, trebuindu-mi o oră să ajung, faţă de câteva minute. Doar o baie cu stroh de cânepă mi-a trebuit ca să-mi revin la normal.

Tot aşa de valoroasă plantă este inul, care se procesează ca şi cânepa. Am avut o fabrică de in în Dorneşti. Am avut… Nu mai este! Astăzi cânepa este considerată drog. Vâlcăneaţă Silviu din Falcău a semănat doar o perdea de protecţie din cânepă contra gândacilor ce atacă cartofii şi a fost luat la întrebări şi cercetări.

Mă „saluta” castanul şi când veneam seara cu vaca de la păscut, de la o distanţă de vreo 2-3 km. Plecam dimineaţa şi reveneam pe înserat. „Saluta” părinţii, fraţii mei care veneau seara trudiţi de la munca câmpului. După mai multe zile de înflorire, ne bucura covorul ţesut din mii de floricele albe, care ne mângâiau tălpile desculţe. Abia când razele soarelui le ofileau definitiv, mă înduram să le strâng cu mătura. La umbra lui, în zilele de sărbătoare, se adunau vecinele noaste, aşezate jos pe pământul cald, bucurându-se de înmiresmata odihnă.

Timpul curgea domol: zile după zile, ani după ani. Am văzut castanul bătut de furtuni şi şfichiuit de vânturi, zdrenţuit de o grindină năprasnică, gata să-l doboare. Îngenuncheate, eu, mama, surorile ne rugam la Dumnezeul Atotputernic să ne cruţe de prăpăd. Un trăsnet puternic a lovit casa noastră, iar focul a atins picioarele mamei, dar fără consecinţe grave. Speriate ne-am retras în casă şi ne uitam pe fereastra întunecată de rafalele furtunii cum bietul castan se lupta cu stihiile naturii dezlănţuite. Crengile se legănau lovite de perdele dese de piatră care se năpusteau fără încetare asupra întregii firi. După urgie am privit cu milă podoaba lui verde zăcând la pământ. Arăta jalnic, dar a rămas în picioare. Au venit alte primăveri, şi veri, şi toamne şi ierni. Din nou s-a acoperit de fiecare dată de frunze, de flori. Eu am plecat la altă şcoală, apoi în alte rosturi, dar dorul mă chema iar şi iar la locul unde am văzut lumina zilei. Zăream de departe vârful castanului şi grăbeam pasul spre locul unde mă simţeam cu adevărat „acasă”. Numai că aici nu mă mai întâmpina cea mai dragă şi iubită fiinţă de pe lume – mama. Ea s-a mutat în cimitirul satului, trecând pentru cea din urmă oară pe sub coroana castanului, martor tăcut al tuturor întâmplărilor vieţii părinţilor mei, marcate de ororile războiului, sărăcie, de greutăţi. Tata „a plecat” înaintea mamei, în 1945, răpus de tifos. În haosul de după război şi pentru că în ziua înmormântării lui au mai fost 7 morţi au fost chemaţi călugări în ajutor şi el nu este luat în vreo evidenţă ca decedat. Stăpânii străini au dărâmat casa, construind una nouă, au făcut multe transformări. Ar fi putut cruţa, totuşi, vechiul castan. N-a fost aşa. Ani la rând, trecând cu trenul prin dragul meu sat (satul e departe de gară) ochii mi se umpleau de lacrimi. După înstrăinarea casei nu am putut veni în sat zeci de ani. Iar când am revenit, castanul nu mă mai „saluta”. Şi astăzi caut dureros în amintire castanul meu, castanul nostru, în toţi castanii pe care-i văd înflorind an de an, dar nu-l găsesc.

Dar ce minune s-a petrecut: el s-a mutat din uliţa din faţa casei mele în inima mea, unde va fi mereu ocrotit. Nimeni, niciodată, cât voi mai trăi, nu-i va face vreun rău. Mă voi bucura în fiecare primăvară de bogăţia florilor sale. Poate voi zâmbi fericită când voi mai auzi „Muzica Castancova” – poreclă ce am primit-o datorită falnicului copac de lângă casa mea. În copilărie, când strigau copiii după mine „Caştanca, Caştanca”, mă supăram neştiind sensul şi le răspundeam că mă cheamă Dolenciuc. O amintire ce-mi revine cu regret este faptul că una dintre colege (cl. a II-a) mă „chinuia” tot timpul cu această poreclă. Era fiica unui funcţionar al primăriei şi n-am îndrăznit „s-o potolesc”. Eu nu aveam abecedar, alte cărţi (nu mai ştiu, dar cred că nu aveam cu ce le cumpăra), dar în pauză învăţam (de la cei ce aveau) pe de rost, iar când învăţătorul spunea „mai departe”, eu „citeam” pe de rost ca pe o poezie. Probabil şi din invidie mă porecleau, altfel am fost un copil supus şi ascultător. O boală necruţătoare a curmat firul vieţii colegei ce mă umilea cel mai mult. Cu toate că regretam, plângeam, într-un colţ al inimii mă „bucuram” că am scăpat de umilinţă. Cât de fericită aş fi dacă aş mai auzi măcar o dată „Caştanca”!  (ARTEMIZIA GHEORGHI, Brodina)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: