Politică şi literatură

Legătura dintre politică şi literatură este departe de a fi un subiect nou în cultura patriei. Încă din străvechimea scrisului românesc, primim lecţii despre influenţa reciprocă pe care şi-au exercitat-o cele două domenii care, în treacăt şi cu sinceritate fie spus, ar trebui să fie ca două drepte paralele şi să se întâlnească la plus ori minus infinit. Din păcate, suntem fiinţe sociale şi, prin urmare, politice, atâta vreme cât formăm grupuri ce interacţionează între ele; dacă la începuturile umanităţii lucrurile erau simple, confruntările (de tip tribal) vizând nevoile primare (hrană, apă curată, somn liniştit), pe măsură ce secolele s-au adunat secolelor şi mileniile mileniilor, confruntările au devenit sofisticate, presupunând ideologie, strategii, tehnici de manipulare şi subordonare, de impunere a convingerilor proprii etc. Politica n-a apărut din neant, ci, folosindu-se de incapacitatea celor mulţi şi naivi de a avea o gândire prospectivă, a devenit, pas cu pas, ştiinţă: o ştiinţă a guvernării, pusă în practică şi menită să beneficieze de contextul social-istoric în veşnică şi profitabilă schimbare.

Când au apărut poeţii/prozatorii/cărturarii cu nume vrednic de ţinut minte, politica era deja stăpână peste tot, nimeni nu se gândea că este o anomalie a naturii, un fel de balaur cu mii de capete, demn să fie înfruntat, nu slăvit şi adorat. Dar poeţii, ei, în primul rând, au fost întotdeauna săraci (cei cu adevărat mari şi talentaţi, fiindcă ceilalţi s-au descurcat destul de bine); au avut nevoie de un Mecena care să-i scape de grijile materiale, pentru ca, despovăraţi de servituţile domestice, să trăiască în sfere ideale pure şi să creeze opere nemuritoare. Că printre aceste opere s-au mai strecurat niscaiva ode şi osanale poate fi trecut cu vederea, n-o să ne apucăm acum să-i reproşăm lui Grigore Ureche adoraţia faţă de Ştefan Cel Mare, ori lui Miron Costin fascinaţia exercitată asupra lui de către Dimitrie Cantemir. Înţelegem şi ne explicăm fenomenul, aşa cum ne explicăm şi impactul politic al activităţii culturale a Şcolii Ardelene, ori militantismul unor poeţi aproape uitaţi de generaţiile postdecembriste (Coşbuc, Goga ş.a.).

Ne-a lăsat Dumnezeu toleranţi, înţelegători şi capabili de compromis – mai ales când nu trebuie -, dar şi revanşarzi, vânători de vrăjitoare, surzi, orbi şi muţi în situaţii care ar fi cerut o atitudine tranşantă. Suntem capabili să mângâiem pe creştet poeţi aserviţi regimului comunist (de care credem că am scăpat), să-i înmormântăm cu onoruri militare, să le ridicăm statui şi să dormim cu operele lor sub pernă, dar, din păcate, la fel de capabili suntem şi să condamnăm la uitare pe alţi poeţi, poate la fel de talentaţi, dar vinovaţi de opţiuni greşite (legionare, cu precădere).

Politicul, ca subsistem al sistemului social, are toate şansele să prospere la noi: avem instituţii, avem organizaţii şi avem conştiinţă politică. La fel şi în domeniul literar: avem instituţii care să-i permită fiinţarea, organizaţii şi se presupune că putem vorbi şi despre o conştiinţă artistică. Teoretic, lucrurile sunt bune şi frumoase, numai că, dacă privim cu luciditate, instituţiile politice sunt corupte, nu se interesează de binele cel de obşte, nu cultivă patriotismul şi dispreţuiesc valorile morale fundamentale; la fel, organizaţiile politice au ca unic scop prosperitatea fondatorilor şi a membrilor marcanţi, confecţionarea de discursuri care să adoarmă vigilenţa publică, înhăţarea unei hălci cât mai mari din economia naţională, din bugetul naţional, din munca celor care au ales să rămână şi să sufere în ţară. Oglindeşte literatura de astăzi aceste realităţi? Nu se omoară făcând-o, deşi nu duce lipsă de voci care încă sunt ascultate şi care ar putea crea un curent de opinie, o trezire a spiritului adormit al naţiunii. Avem, ce-i drept, instituţii care se ocupă de cultură, dar care preferă să promoveze kitsch-ul şi creaţiile suburbane, avem organizaţii, dar ele sunt mai mult o sumă de cotizanţi, mândri de carnetele de membru care nu valorează mare lucru nici măcar în ochii vecinilor de scară, la bloc; cât despre conştiinţa artistică, mai bine să nu vorbim, de vreme ce, de exemplu, un mare poet acceptă să rescrie poemele nu ştiu cărui grafoman, astfel încât respectivul să devină membru „de bază” al Uniunii Scriitorilor din România. Conştiinţa artistică se constituie, în general vorbind, dintr-o bogată experienţă personală, din meditaţia profundă asupra artei şi a fiinţei, a rostului ei în lume, din sensibilitate şi simţ al valorii; chiar şi în absenţa ei, am avut scriitori care au compensat, prin talent şi luciditate în faţa artei, carenţele morale. Din păcate, o cercetare critică asupra conştiinţei artistice postdecembriste poate duce la descoperirea unui adevăr trist: acest tip de conştiinţă este simţit ca desuet, s-a ascuns pe nu se ştie unde şi a lăsat în loc o sfidătoare luare în râs a tot ceea ce nu aduce profit – în plan material, în planul promovării personale (traduceri, premii, plimbări în străinătate, sinecuri prin instituţii de stat etc.). Straiul de purpură şi aur peste ţărâna cea grea” a devenit mantie cu petice, zorzoane şi pietricele colorate, plus tichia roşie cu zurgălăi.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: