Istoricul N. Adăniloaie

„Copiii mei sunt cele 52 de volume și peste 300 de studii și articole scrise cu grijă părintească față de adevărul istoric” („Amintiri”, București, 2013, p. 317)

 

Există Oameni pe care i-am întâlnit fie întâmplător, fie prin natura activității și mai ales a identității profesiei; cu unii am dialogat mai mult sau mai puțin și, cu timpul, ne-am confesat, ne-am influențat reciproc; iar, uneori, chiar în ciuda diferenței de vârstă sau de spațiu geografic care ne despărțeau, ne-am împrietenit. Și, încet, încet, pe nesimțite, ne-am legat unul de altul. Iar timpul ne-a păstrat și consolidat aceste relații intime, ce s-au desfășurat de la sine. Și s-au bazat pe cunoaștere, stimă, prețuire reciprocă. Și astfel am câștigat fiecare din tot ce-am adunat și-am aflat unul de la altul, din tot ce ne-am spus și îndemnat spre mai bine, cu acel fior omenesc, cu acea vibrație spontană a inimii, care ne-a sudat și completat mereu, simțindu-ne după orice întâlnire mai buni, mai curați, mai bogați sufletește. Un astfel de Om este istoricul Nicu Adăniloaie. Ne-am întâlnit în 1968 la Suceava, la o sesiune a filialei Societății de Științe Istorice. Participau membri din regiune. Îl vedeam prima oară. Îl știam însă din ce scrisese. La sfârșitul sesiunii s-au făcut alegeri la filială. Cineva din sală m-a propus ca secretar. El era secretar pe țară. Deveneam subordonat al Domniei Sale. El lucra la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, în Capitală. Era și cu 11 ani mai mare. Eu venisem cu un an în urmă la Institutul Pedagogic de 3 ani, la Catedra de Istorie. El era un specialist recunoscut, apreciat, în istorie modernă. Eu – încercam să mă fixez și specializez, pe cât îmi era cu putință, în istoria Bucovinei și epoca contemporană. Mai știam că s-a născut în zona suceveană, în Țara Dornelor. Ne-am reîntâlnit apoi mereu și mereu. Din 1985 deveneam președinte al filialei chiar la propunerea lui. Iar Suceava, în vacanțele de vară ale elevilor și studenților, a găzduit acele cursuri de vară cu profesorii de istorie veniți din întreaga țară. Și, astfel, am ajuns să ne întâlnim cel puțin anual, să ne vizităm reciproc, să ne considerăm ca frați nedeclarați, să ne trimitem unul altuia fiecare carte nouă ce ne apărea, așteptând judecata celuilalt. Și în toate acestea, păstrând relația cuvenită, de dragoste și respect între ucenic și maestru, ca unul ce mă simțeam mai mic întru toate. În acest context, la începutul anului 2014 am primit de la El volumul de „Amintiri” (București, 2013, 325 de pagini). L-am citit dintr-o suflare, meditând și dialogând cu El și cu mine însumi. Cele 325 de pagini sunt structurate și ordonate cronologic și tematic aidoma unor trepte firești ale formării și afirmării, ale devenirii și împlinirii vieții și personalității sale sub multiple ipostaze. Anii copilăriei și studiilor. Tânăr asistent și cercetător științific. Aspecte ale vieții personale. Tracasări în activitatea profesională. Lupta pentru apărarea și afirmarea adevărului. Ipostaze ale activității – ca istoric, profesor universitar, îndrumător de doctorate, secretar și președinte al Societății de Științe Istorice. Pensionar. Președinte de onoare al societății. Continuator al activității de cercetare. Activități obștești și private, cu bune și rele. Rămas singur. Spovedanie de încheiere – acesta este cuprinsul lucrării. Excelând prin sinceritate, simplitate, spontaneitate, franchețe, ton șăgalnic, uneori de tânăr ștrengar, alteori de bătrân hâtru, limbaj cuceritor prin vibrație, naturalețe, har de povestitor, limpezimea frazei și o frumusețe proprie, o adâncime și înțelepciune a cugetului, autorul ne introduce mai întâi în comunitatea sătenilor din Țara Dornelor, în climatul familial al părinților săi, crescători de vite și oi, care-au făcut parte din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, dar care, ca printr-o minune, când au invadat austriecii nordul Moldovei și apoi l-au anexat, comuna sa natală, Șarul Dornei, cu vechiul sat Dorna și Păltinișul au rămas la Moldova. Numele înaintașilor săi provine de la o străbunică rămasă văduvă de timpuriu – văduva lui Dănilă Adăniloaie. Născut la 1 mai 1927 în cătunul Plaiul Șarului, Nicu era al zecelea copil al părinților; a venit pe lume încă un frate, la vreo 4 ani; dar n-au supraviețuit decât șase: trei au murit de mici, iar alți doi au fost secerați de tifos în 1917, în plin război mondial. De la părinți și bătrânii din sat a aflat – apoi, mai târziu a cercetat el însuși în arhive și s-a cutremurat de ceea ce-a dat în documentele vremii – că, după ce la 1916 România a intrat în război, trupele austro-ungare găsind granița din zona Dornelor deschisă, au ocupat imediat comunele Șarul Dornei, Dorna, Neagra Șarului și Păltinișul, precum și alte sate limitrofe, distrugând prin foc aproape 2000 de case, 12 biserici, 8 școli, 7 primării și-au ridicat și luat aproape 20.000 de vite mari. Școala primară a urmat-o, între anii 1934-1941, la centrul comunei, la Șaru Dornei, mergând zilnic 5 km pe jos, cu o trăistuță în spate, abecedarul, două caiete și o plăcuță de gresie. Din 20 de voinicei cu care a intrat în clasa întâi, după 7 ani, cât era durata școlii primare, au terminat 14, printre care El, pe primul loc, cu media 9,33. Liceul l-a făcut la Câmpulung Moldovenesc, între anii 1941-1948. Pe cât era de bun și silitor la carte, pe atât de zdravăn și impunător la trup. Colegii îl porecliseră „Ursul”. A avut profesori buni la Liceul „Dragoș Vodă”, dar în plin război a trecut printr-o adevărată și mult prea întortocheată odisee. În anul 1944 l-a chemat la recrutare. L-a luat la premilitare, la Vânători de Munte. A străbătut pe jos sute de kilometri, mai întâi în Moldova, apoi în Transilvania, unde s-a refugiat și liceul, ba la Sânicolaul Mare, ba la Blaj, la Rucăr; la Timișoara l-a prins un bombardament și l-a rănit la șold și la o mână. Necazurile, grijile, nevoile l-au îndârjit și oțelit. Și – așa cum notează – „faptul că am supraviețuit, în ciuda întâmplărilor nefaste, mi-a întărit voința, mi-a dat curaj și speranță că în anul viitor voi avea o soartă mai bună”. Lipsurile, seceta, foametea de după război l-au obligat la tot felul de soluții. A dat meditații unor elevi bogați, dar mai puțin dotați la carte. De la părinții unuia a luat… o sută de kile de făină de grâu, pe care le a dat la internat. A terminat cu rezultate strălucite. În toamna anului 1948 s-a înscris la Facultatea de Istorie la București. Au fost cinci candidați pe loc, dar a luat printre primii, ca bursier, având asigurate căminul și cantina. Deși circula pentru examenele de admitere manualul lui Mihai Roller, el avusese la Liceul „Dragoș Vodă” profesori care știau istoria adevărată. Iar la facultate a avut norocul de o pleiadă de dascăli eminenți, ca Emil Condurachi, Andrei Oțetea, Dionisie Pippide, Ion Nestor, Teofil Sauciuc Săveanu, fost rector la Cernăuți. I s-a propus să meargă cu o bursă la Moscova. A refuzat elegant, declarând că a învățat de mititel franceza. A compensat acest gest prin rezultate excelente în toți anii și printr-o teză de licență – care avea ca temă „Boierii și răscoala condusă de Tudor Vladimirescu” – care s-a bazat în principal pe documente inedite de arhivă, lucrare pe care a completat-o și publicat-o la scurtă vreme. Faptul că părinții, deși înstăriți, aveau mulți copii și n-au fost trecuți la chiaburi l-a ajutat să primească la absolvire o repartiție foarte bună, fiind, de altfel, încă din anii studenției, propus pentru cercetare. Odată cu absolvirea studiilor universitare s-a și căsătorit cu Cristina Vasiliu, absolventă de Pedagogie Psihologie, care i-a devenit o prietenă și o soție devotată, adevărată, înțelegându-l și stimulându-l în tot ce avea să facă în viață, vreme de 59 de ani. Am stăruit asupra contextului formării intelectualului Nicu Adăniloaie, fiindcă tot ceea ce a urmat este rolul firesc al devenirii și împlinirii unui fiu de răzeș înzestrat cu tenacitate, cult pentru lucrul bine făcut, cinste, dragoste de muncă și râvnă pentru o viață demnă, în care succesul se clădește cu stăruință și perseverență întru idealul pe care Omul și-l fixează și l urmează pas cu pas, zi de zi. Repartizat în 1952 la Institutul de Istorie al Academiei Române și la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Nicu Adăniloaie s-a afirmat și remarcat, impunându-se între istoricii veacului nostru ca un prim specialist al epocii moderne în general și în principal cu lucrări de documente și sinteze, studii și articole ce vizează revoluția de la 1821, Unirea Principatelor Române, reformele lui Al. I. Cuza în general și reforma agrară din 1864 îndeosebi, Războiul de Independență, evenimente epocale cărora le-a închinat atât volume de documente, cât și monografii, care rămân abordări temeinice, de referință pentru istoricii de astăzi și cei care vor veni. Astfel, în 1955 a publicat, împreună cu un colectiv de specialiști, 9 volume de „Documente privind Războiul de Independență”, între 1959-1960 patru volume de „Documente privind răscoala din 1821”, în 1977 alte trei volume privind „Independența României. Documente”. Fiind prin excelență un Om împătimit în cercetarea arhivelor, în 1964 a trăit – după propria-i mărturie – „o adevărată revelație, descoperind că personajul literar creat de Ion Creangă în cele două povestiri istorice ale sale, «Moș Ion Roată», a fost un personaj real, o figură de luptător tenace pentru drepturile țărănimii. El a fost ales ca delegat al clăcașilor din județul Putna, în Comisia de aplicare a reformei agrare din 1864, și a semnat, cu parafă, toate actele sătenilor îndreptățiți la împroprietărire. Parafa cu numele său o avea din timpul lucrărilor Divanului ad-hoc din 1857, când Ion Roată fusese ales deputat din partea sătenilor putneni” (p. 101). Tot astfel, istoricul aduce precizări documentate despre eroul lui Alecsandri: Peneș Curcanul (p. 171-173), despre predarea lui Osman Pașa, la 1877 (p. 170) etc. Cartea acestor „Amintiri” dezvăluie drumul unui copil de țărani dorneni în condițiile complexe de după cel de-al Doilea Război Mondial, în timpul ocupației sovietice și a epocii de tristă aducere aminte, când istoria o făcea și scria un odios și ticălos slugoi ca Mihai Roller, dar țara a avut destul fii cinstiți și curați sufletește ca să se debaraseze de astfel de comuniști servili și umili, ca și de istoria lui Roller, falsificată de un evreu inginer, care a murit în chiar anul retragerii trupelor sovietice de ocupație. Cât privește viața particulară a lui Nicu Adăniloaie, cititorii pot afla din paginile acestei cărți că, în afară de viață trăită în răcoarea bibliotecilor și mai ales în arhivele țării, Omul acesta a iubit sportul, a făcut excursii numeroase în țară și străinătate, era un pătimaș pescar, un neobosit călător pe cărările din Țara Dornelor și un Om glumeț și hâtru, care scria epigrame pe care le citea cu mult talent actoricesc și era căutat și admirat de prieteni pentru modul cum știa să surprindă metehnele unora sau apucăturile mai puțin firești ale altora. El credea – și o scrie în „Spovedanie de încheiere” – că „A trăi respectat și a muri regretat este un vis al fiecăruia” și, dacă nu a avut urmași direcți (românul zice: „Cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească!”) a putut să dea un sens suprem întregii sale vieți prin ceea ce a lăsat în scrisul său, încât, apreciază cu îndreptățit temei în fața conștiinței sale și a istoriei: „Copiii mei sunt cele 52 de volume și peste 300 de studii și articole, scrise cu grijă părintească față de adevărul istoric!”.