Din vremea fanarioților

După năvălirea barbarilor, mult încercatul și răbdătorul pământ al țării noastre a fost supus la o nouă năvălire, tot așa de nimicitoare ca și a sălbaticilor revărsați pe pământul României din întunecimile Asiei.

 

De astă dată, năvălitorii porniră din mahalaua Fanarului a Constantinopolului, mahala locuită de grecii care făceau pe tălmacii sau dragomanii turcilor, când aceștia aveau nevoie să se înțeleagă în alte graiuri cu alte nații, străine de graiul lor, ei fiind opriți de legea lor să învețe limbile altor neamuri. Acești dragomani greci, ajungând prin slujba lor să fie de trebuință chiar sultanului, deseori s-au folosit de trecerea pe care o aveau la acela sau pe lângă dregătorii turci, spre a stărui în folosul celor ce râvneau la domnia țărilor românești. Cu vremea s-a deșteptat și în ei pofta de a ajunge voievozi. Prilejul le fu dat chiar de domnitorii celor două principate care, în războiul de la 1711 dintre ruși și turci, se înțeleseră cu rușii ca să fie de partea lor. În urma luptei de la Stănești împotriva rușilor, turcii se încredințaseră cu prisosință de vinovăția voievozilor români. Pierzând orice încredere în domnii pământeni, ei începură a trimite ca domnitori în principate oamenii lor de încredere, aleși dintre acești dragomani, fiind preferați, bineînțeles, cei care dădeau mai mult. Cum acești voievozi venetici se schimbau foarte des, fiecare căuta să jupoaie de pe spinarea bietului popor cât putea mai mult. Și dacă ar fi fost numai atât, nenorocirea nu ar fi fost prea mare, dar fiecare fanariot venea însoțit de o armată de flămânzi: neamuri, prieteni, împrumutători de bani. Așadar, un nor de lăcuste fanariote se abate asupra principatelor române, aceia luându-se la întrecere ca să stoarcă toată vlaga bietul norod românesc. Se poate închipui ce era sărmana noastră țară în care preoții și călugării erau greci, dregătorii, de la cel mai mic, până la cel mai mare, greci, vodă grec, iar poporul băștinaș pradă de supt și de stors. Pe măsură ce domnia fanariotă se întărea mai mult și robia poporului ajungea mai aprigă. Dacă se găseau din când în când unii voievozi care se mai gândeau la popor, apoi cei mai mulți dintre boierii băștinași, în bună înțelegere cu puhoiul lipitorilor ridicate în ranguri de veneticii aflați pe tronul țării, se împotriveau măsurilor de ușurare a vieții bietului norod obijduit. Aceștia vedeau în orice înlesnire făcută mulțimii de rând o dărâmare a drepturilor lor. Cu vremea, și vodă, și boierii, se obișnuiră a socoti poporul de jos ca pe o turmă de robi. Ca și-n timpul năvălirilor barbare, mulți români deznădăjduiți au înfundat întunecimile codrilor, de unde ațineau drumul asupritorilor sau spărgeau casele bogaților, pe care le jefuiau. Din prisos ajutau pe nenorociții aduși la sapă de lemn de veneticii nesățioși. Așa se născură răzbunătorii celor împilați, haiducii de codru. Ca o vijelie pustiitoare fu pentru țările române acest veac de robie fanariotă. Toate vechile orânduiri fură zguduite până în temelii. Bietele țări românești păreau a fi o a doua Grecie, sufletul românesc fusese înăbușit de pălămida fanariotă. Fără să vrei te duci cu gândul la versurile poetului, pline de atâta amar de adevăr: „Vai de biet român, săracul!/ Îndărăt tot dă, ca racul!” Dacă încă din vremea domnilor pământeni înrâurirea grecismului ajunsese așa de mare încât aproape că înăbușise puterea culturii slavone, înrădăcinată în țară de atâtea veacuri, ne putem închipui ce ajunsese această înrâurire în timpul domniei fanariote. Abia mijind pe la începutul secolului al XVI-lea, o vedem ridicându-se trufașă odată cu statornicirea fanarioților pe tronul țărilor române. Primul domn fanariot își pusese în gând să prefacă cuprinsul românesc într-un fel de colonie grecească: înființă școli grecești prin orașele mai de seamă, înlătură vorbirea românească de la Curtea domnească, din toată administrația țării și din biserică, îndatoră pe toți boierii băștinași să-și învețe copiii grecește. Amestecându-se cu lepra fanariotă, boierii pământeni începură a oropsi și disprețui tot ce era românesc, până și graiul, care rămăsese doar pe seama țăranului, numit în batjocură „rumân”. Ei se rușinau a mai vorbi în limba părinților lor și se simțeau mândri în grai în limba pițigăiată a lipitorilor fanariote. Până la Reforma agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 1864, țăranii nu aveau pământ în proprietate, nu aveau acest drept, tot pământul Principatelor Române aflându-se în moșii stăpânite de boieri, domnitori, cetăți, moșieri, mănăstiri etc. O parte a boierilor din județele Botoșani și Dorohoi, intoxicați de otravă fanariotă, au atras să le muncească pământul și țărani din satul Mitocaș, care își părăseau căsuțele și bordeiele de cu primăvară, ducându-se pe moșiile mai sus menționate. În sat rămânea câte un bătrân de strajă la circa 10-15 locuințe, până toamna târziu, când cei oropsiți se întorceau cu bruma de câștig la casele lor. De Reforma agrară de la 1864 a beneficiat cea mai mare parte a țăranilor din Mitocaș, sat care nu fusese ocupat de austrieci. Prin secularizarea averilor mănăstirilor în 1863 s-a mărit suprafața de pământ a țării cu circa 1 milion de hectare. Prin reforma agrară din anul următor, un milion de țărani clăcași au devenit proprietari cu pământ. Odată cu secularizarea averilor mănăstirilor, domnitorul Cuza a dispus ca în biserici și în administrația de stat să se scrie și să se vorbească românește. Călugării greci, care potopiseră mănăstirile românești, văzând hotărârea domnitorului, începuseră să părăsească mănăstirile, plecând în fanarul lor din Constantinopol și încercând să ia cu ei, din mănăstirile în care slujiseră, obiecte de cult valoroase. Pentru a se evita și acest sistem de jefuire ad-hoc, Cuza a introdus sistemul de pașapoarte, limitându-se plecările, iar aceste obiecte de valoare culturală din mănăstiri au fost adunate toate într-un Muzeu Național, înființat de domnitor. În vara anului 1912, în Piața Centrală din Iași s-a înălțat statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. La dezvelire au participat familia regală, cu regele Carol I, membrii guvernului și alți demnitari de rang înalt, mult popor. Din Iași, cu toții au plecat la Ruginoasa, la mormântul fostului domnitor. Când soborul de preoți a început prohodul, cântând Veșnica Pomenire, toți cei peste 10 mii de țărani prezenți s-au așezat jos, cu fețele la pământ, cu capetele descoperite, jelindu-și vrednicul și neuitatul domn. Ca semn al recunoștinței față de Cuza, țăranii din fostele principate, în camerele cele mai curate din ale lor case, păstrează și astăzi tablourile cu minunatele chipuri ale Elenei și Alexandru Ioan Cuza. În al Doilea Război Mondial, frontul în Moldova se stabilise pe aliniamentul Chișinău, Iași, Târgu Frumos, Pașcani, Târgu Neamț. Un ofițer român cu grad superior, cu alese cuvinte, se adresă unui subaltern: „Du-te la Biserica din Curtea Castelului de la Ruginoasa. Acolo se află o cutie de argint cu rămășițele pământești ale domnitorului Cuza. Du-le la Mănăstirea Curtea de Argeș și așază-le lângă rămășițele pământești ale foștilor noștri regi – Carol I cu regina, Ferdinand I cu regina”. Subalternul s-a conformat. După război, cutia de argint cu rămășițele pământești ale lui Alexandru Ioan Cuza a fost adusă de la Curtea de Argeș la Iași și așezată lângă mormântul ctitorului Bisericii „Trei Ierarhi”, Vasile Lupu, unde se află și în prezent. Pens. ALECSANDRU TANASĂ