„Ziua tuturor întâlnirilor”

Cu ceva timp în urmă, am primit în dar o carte cu titlul de mai sus, semnată de sucevițeano-rădăuțeanul Gruia Bodnărescu. Acestui om soarta i-a fost mașteră, iar viața, fără nicio exagerare, un calvar. Și poate nu acest aspect m-a cutremurat, cât mai ales faptul că bucovineanul și-a dus crucea cu o demnitate mai rar întâlnită.

 

Relatarea sa din prima parte a volumului e simplă, concisă, directă și de-o sinceritate dezarmantă. L-am simțit lângă mine și i-am retrăit durerea, îmbrățișându-l ca pe un frate mai mare. Mă alătur celor afirmate de părintele-poet Constantin Hrehor, în finalul confesiunii, privitoare la consăteanul său atât de greu încercat: Gruia Bodnărescu nu a fost un „internat” al închisorilor – i-a ajuns zeghea suferinței sale biologice (nemăsurat s-a răsfrânt și asupra sufletului, adaug, doar că pătimirea i l-a fortificat) – o închisoare care a început la 24 de ani și care nu l-a eliberat nici la cei 88 de ani cât numără acum. Sunt convins, de asemenea, că și Mălina Anițoaiei are dreptate atunci când scrie despre autorul cărții următoarele: Suferința l-a făcut pe Gruia Bodnărescu să-și numere prietenii adevărați pe degete. Suferința i-a fost cel mai mare profesor. Cu un „Cuvânt înainte” aparținând academicianului Dimitrie Vatamaniuc, în prima parte a cărții cititorul face cunoștință cu cele mai importante coordonate ale vieții autorului, născut în ziua de 7 aprilie 1924. Aflăm astfel că, mutându-se pentru un an de la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți la „Dragoș Vodă” din Câmpulung, l-a avut aici ca profesor pe George Voevidca, foarte pretențios, dar cinstit și corect, primul care i-a auzit vibrațiile lirice, dezlegându-i aripile fragile spre cerul Logosului. Urmează anii cumpliți ai războiului, cu localități devastate, convoaie întregi de refugiați, bombardamente și o țară troienită de trupe hulpave, venite călare pe un crivăț de vară. G. Bodnărescu îl cunoaște în 1942, într-o neașteptată împrejurare, pe regele Mihai, face parte, la insistențele unui prieten, din mișcarea legionară, neținând seama de sfatul poetului George Drumur care i-a spus la un moment dat în redacția ziarului „Bucovina” din Cernăuți: Dacă vrei să reușești în viață, să nu faci politică și să nu te îndrăgostești; acestea sunt pierdere de timp. La 24 de ani, bolnav grav și aflat în imposibilitate de a se mai ridica din pat, un medic îi recomandă mamei să se pregătească de înmormântare, dar unul din călugării chemați la slujba Sfântului Maslu, Miron, de peste 80 de ani, îl încurajează, avertizându-l că nu va muri, dar va avea mult de suferit. Ajuns la București pe targă, îl va vedea până și vestitul doctor Danielopolu, însă bolnavul se va întoarce în Bucovina, urcând încet cu ajutorul soției sale Ana (trecută printr-un lagăr de exterminare sovietic din Urali) o nesfârșită Golgotă. Impresionează seninătatea relatării, detașarea de cele prezentate, această parte a volumului având aproape aspectul unei informări cerute de o instanță, mărturia forței interioare, care a luptat cu boala și a reușit s-o pună sub stăpânire. Pe de o parte, lectura te cutremură, iar pe de alta, te face să admiri voința, puterea de luptă și eroismul (cuvântul exprimă aici o realitate de necontestat) acestui om rămas neînduplecat la cele aproape nouă decenii de viață. În partea a doua a cărții, au fost inserate poeme și proze, cele mai multe recuperate din publicațiile vremii, unul din texte încheindu-se cu o declarație de dragoste, prezentă mereu în scrierile autorilor acestor locuri: Bucovină, cântec lin,/ Ție-n veci o să mă-nchin. Nu încape îndoială că Gruia Bodnărescu are suflet de poet, indiferent dacă avem în vedere versurile sale (Ceață spumoasă la gust amăruie/ Cărări umbrite de crânguri de-arini/ Cu toamna de mână, cu pașii prin spini.// Zadarnic îngenunche o frunză în taină,/ Al vremii popas coboară în vreme rugină./ Tristețea, ca drojdia crește mereu,/ Lut destrămat de ploaie e sufletul meu) sau proza, ambele așezate discret sub un văl de melancolie. De altfel, și titlurile bucăților de proză precum Parc trist, Tristețe, Singurătate, Vin toamnele mele adeveresc ideea enunțată, însă tristețea lui Gruia Bodnărescu nu e una răvășitoare, care să-l izoleze într-un „cerc strâmt”, dimpotrivă, sentimentul pare să se însenineze și să se lumineze de cele mai multe ori, căci viața, ai impresia că-ți șoptește autorul, merită totuși trăită. Mă opresc asupra unei proze intitulate Dimineață de vară, din 1943, unde sensibilitatea poetului răsare de-a dreptul încântător: Un cocoș, altul, zece, apoi toți rup balamalele zorilor care aruncă cu găleata lumina gingașă peste amorțeala pometelor și livezilor fumurii. Un nouraș cu privire de sepie străpunge ceața rece, ridicându-se deasupra luncii cu arini melancolici, apoi se rupe furios în bucăți ca un zmeu croit din ziare vechi, destrămat la o răscruce de vânt. Plopii își scutură frunțile gonind bruma somnului, apoi în legănat de pleoape se aud susurând frunzele: un basm la marginea unui izvor, dintr-un luminiș pădurean. De obicei, când ne referim la vârsta cuiva, folosim un șablon, spunând că respectivul a adunat un număr de primăveri. Cât privește viața lui Gruia Bodnărescu, nu vom greși dacă vom afirma că s-a scurs pe meandrele toamnelor mohorâte, vorba unui personaj al său din Soarta unui tânăr: Oh, grea e viața! M-am înfruptat din plinul ei!… E numai venin!… Izvodite la nici douăzeci de ani, textele sale, atâtea câte sunt, par încărcate de o atmosferă premonitorie: Singur, orologiul de pe perete deapănă firul timpului, cu pași cadențați de soldat bătrân cu ranița anilor în spate, rătăcit în pustiul uitărilor, pornit prin clipele care au devenit secole în căutarea nepătrunsului, în căutarea sfârșitului fără sfârșit. (Plecarea cu toamna) Orologiul deapănă în continuare și nu știe de oboseală. Pașii lui sunt cadențați, ai noștri se mai poticnesc…, aducându-ne aminte de… „Ziua tuturor întâlnirilor”. Poate că ne va fi dat atunci să ne îmbrățișăm cu adevărat cu sfântă sărutare, căci inima mea bate alături de cea a lui Gruia Bodnărescu.