Popândăul

Apele tulburi, nelimpezite încă definitiv, ale lui decembrie 1989 au ridicat la suprafața societății românești cadavre politice ținute în viață de fire a căror energie nu vrea să-și trădeze sursa, mormoloci greu identificabili ai căror părinți îi renegă, oameni „serioși” cu urechile ciulite la orice noutate benefică propriilor buzunare, dar și tinere speranțe trecute, prezente și viitoare ale politicii de dinainte și de după evenimente.

 

Dintre aceștia, din categoria veșnic tânără speranță, vreau să vă descriu astăzi un prototip pe care-l puteți întâlni cel mai adesea pe lângă o personalitate reală, de care frecându-și coatele crede că va putea lua asupra-și câte puțin din aura șefului. Șef pe care este gata oricând să-l trădeze pentru altul ce-i oferă un mic plus, pe care-l critică după ce mult timp l-a ridicat în slăvi pe post de țuțăr, la care este gata să se întoarcă spăsit, cu lacrimi în ochi și cerând iertare când din altă parte – recunoscut fiind – este dat pe ușă afară. Categoria aceasta, fără a dori să jignesc specia respectivă din fauna autohtonă, am numit-o „popândău” după gestul mereu făcut de a se uita în jur să vadă ce mai este de luat, de ciupit, de furat, de căpătat, de însușit cu și mai ales fără drept și nu de puține ori cu acte cel puțin dubioase. Categoria aceasta nu stă în picioare ca tot omul ce nu se teme să fie văzut și care la rândul său dorește să vadă ce se întâmplă în lume; nu, stă cu genunchii flexați, gata oricând la săritura apucătoare, la fuga mântuitoare, la întinsul brichetei, țigărilor, pixului, carnetului, hârtiei chiar sanitare, dacă „împrejurările o cer”, șefului actual sau posibilului șef în viitor. Categoria aceasta joacă totdeauna la două sau mai multe capete pentru a și-l feri pe al său, nu riscă de obicei decât câte o pălmuță, dar i se întâmplă din ce în ce mai des să primească un șut. În spate. Locurile cel mai des căutate de „categorie” sunt cele călduțe, niciodată fierbinți și mai ales nu reci, pe la fundații în consilii, pe la asociații prin conduceri, pe la societăți comerciale (în special SA) în AGA, pe la ministere pe post de consilier; și când pot da lovitura, chiar în partide politice, pe câte un loc eligibil sau măcar retribuit din cotizațiile membrilor obișnuiți. Ce face pe acolo, pe unde se aciuiază și mai ales cum se aciuiază? Răspunsul este lesne de cunoscut, căutați-l în literatură, chiar pe la noi: Dinu Păturică nu s-a inventat astăzi, este mai mult decât secular… și, din păcate, peren! Intră totdeauna pe ușa din dos smerindu-se și promițând marea cu sarea, se zbate câtva timp ca să aducă de la alții câte ceva pentru noii stăpâni, să-i câștige și să le adoarmă vigilența, se infiltrează apoi cât mai aproape de vârf ca să aibă ce vinde altora sau cu ce influența „masele”; indiferent de opinia politică, discursul său este de centru stânga către centru dreapta, se crede și se afirmă specialist în tot și toate, acum mai ales în economia de piață din care doar la controalele instituțiilor abilitate se vede că nu a știut nimic decât o eventuală eludare a legilor. În final, dacă-i reușește manevra, încearcă să se debaraseze de șefii legali prin orice metodă, își atrage amici de aceeași teapă cu el și-i pripășește pe lângă funcția sa ca să aibă corul propriu de lăudători, iar dacă nu reușește, fuge ca popândăul lăsând în urmă o duhoare grea și mai ales o amintire de neșters. Din motive lesne de înțeles. Și încă ceva, la plecare ia din grabă și din nebăgarea de seamă a celor ce se bucură să scape de el și câte o „amintire” pe care chiar cu acte de vreți s-o recuperați nu cred că veți mai reuși. Îl va apăra noul stăpân, care nu știe ce-l așteaptă. Iată de ce, domnilor șefi de partide, de fundații, de asociații, de cooperative, de societăți comerciale, culturale, de ministere, de primării și alte alea, vă rog ascultați sfatul meu și feriți-vă de popân-dăi! C-așa-i mai bine, mai sănătos și mai sigur.