Huțulii din Ulma

De curând, institutorul Gheorghe Cega din Nisipitu, „una din cele mai respectate personalități ale comunei”, conform părerii autorizate a dr. Mugur Andronic de la Muzeul Bucovinei, a tipărit, sub egida Societății Culturale „Ștefan cel Mare” – Bucovina, în condiții grafice deosebite, volumul Ulma – o comună de origine etnică huțulă. Studiu monografic (Suceava, 2012).

 

E de menționat de la început că Gh. Cega e la curent cu bibliografia destul de bogată privitoare la originea și istoricul acestei populații, indiferent dacă e vorba despre huțulii galițieni sau cei bucovineni. Dintre românii care s-au ocupat cu această problemă, autorul menționează câteva nume sonore, cum ar fi Dimitrie Onciul, Ion Nistor, Mihai Iacobescu și Mugur Andronic, referentul științific în cazul acestei lucrări. Este preluată o informație de la Ion Nistor, potrivit căreia Constantin Mavrocordat a încurajat așezarea huțulilor galițieni pe teritoriul Câmpulungului Rusesc ca „să fie slujitori pentru pază”, scutindu-i în felul acesta de obligații fiscale. Concluzia autorului e cât se poate de logică: Dacă autoritățile acelor vremuri căutau să aducă huțuli pentru pază, acordându-le unele facilități, înseamnă că această populație era vrednică și de nădejde. O curiozitate de care nu aveam cunoștință: în urma destrămării Imperiului austro-ungar, s-a proclamat în orășelul Iaseniv, la 8 noiembrie 1918, Republica Huțulă, al cărei președinte a fost ales un tânăr, pe numele lui Stephan Klociurak, republică desființată în 11 iunie 1919, președintele ei fiind închis la Brașov, pentru ca după câteva luni să fie eliberat ca urmare a eforturilor diplomației ucrainene. Ulma a făcut parte inițial din comuna Seletin (localitate atestată de pe vremea lui Ștefan cel Mare), răstignită, ca și întreaga Bucovină, de tocitul creion al „mărețului” Iosif Visarionovici Stalin, creion care, se vede treaba, n-a fost tocit de tot, din moment ce, culmea!, în 1947 are loc o nouă revizuire a frontierei, când ulmenii pierd iarăși din teritoriul lor, de data aceasta câteva zeci de hectare. De notat că, după înființarea comunei, primăria acesteia a funcționat mulți ani în casa gospodarului Matei Vișniec, nimeni altul decât bunicul poetului și dramaturgului cu același nume, și că respectiva primărie cere în scris, pe 16 aprilie 1945, Cercului teritorial Rădăuți aprobarea funcționării (la sediu) a unui aparat de radio. Era începutul noii perioade având drept simbol soarele (comunist!) care avea să le aducă bieților oameni, mai ales celor considerați chiaburi, cote astronomice, un motiv în plus pentru a-i trimite în tabăra de reeducare de la Canalul de prea tristă amintire. Cartea, bine scrisă și, spre cinstea autorului, cu un lexic elevat, a beneficiat de o documentație dintre cele mai serioase, ceea ce demonstrează nu numai preocupare, ci și dăruire, așa cum îi stă bine unui educator. Rezultă din paginile volumului că oamenii acestor plaiuri din apropierea graniței au o anumită cumpătare, sunt gospodari harnici și țin (încă) la tradiții și obiceiuri. De remarcat, de asemenea, că ulmenii și toți huțulii din preajmă au avut de-a lungul timpului preoți și cadre didactice cu har, iar dacă biserica și școala au rezistat cu brio în perioada ante și postdecembristă este tocmai datorită spiritului de jertfă, al seriozității și al entuziasmului celor pomeniți. Dincolo de prezentarea a tot felul de situații pe satele componente și pe comună, inclusiv date privind dezvoltarea social-economică a localităților, accentul cade, așa cum e normal, pe latura spirituală, cea care ne face să fim cu adevărat oameni. Iată, de exemplu, ultima însemnare a preotului de Seletin în „Condica cronicală” după momentul tragic al Diktatului: Subsemnatul am salvat Condicile mitricale, cărți liturghice, antimirul și potirul, neputând salva din avere proprie nimică, lăsând totul pradă Rușilor, care și-au cărat totul peste granița cea veche înlăuntrul Rusiei cu camioanele. După 40 de ani de serviciu credincios am rămas la bătrânețe fără post, fără adăpost, fără nimică, muritor de foame. Și câte alte tragedii știute și neștiute! Gh. Cega insistă pe bună dreptate asupra felului cum își petrec ulmenii sărbătorile religioase, cartea fiind presărată cu imagini (color și de bună calitate) ale bisericilor, capelelor și troițelor ridicate prin jertfelnicia locuitorilor de aici, gospodari ce țin la credința lor și la tot ce e legat de spiritul huțul. Alături de păstrarea, de pildă, a obiceiului celor 12 feluri de mâncare de post din ajunul Crăciunului și al colindelor, se remarcă și cel legat de Paște, când femeile din zonă își etalează în coșurile aduse la sfințit, pe lângă alte produse tradiționale, și vestitele ouă încondeiate. La huțuli, zice autorul, arta decorării ouălor s-a răspândit prolific, alături de arta fără pereche a țărăncii de odini-oară, care „din gând, fără niciun izvod”, cum spun specialiștii, adică doar din imaginație și din știința sa, fără niciun model în față, a creat, în motive și culori delicate, armonioase și calde, exemplare într-adevăr unice, de o foarte mare valoare artistică, amintind de arta vechilor miniaturiști. Preocupările artistice ale huțulilor nu se opresc aici. Un folclor bogat și de valoare a fost adunat și publicat în două volume la Editura Kriterion (1974 și 1977) de înv. Miroslava Șandru și încă alte două volume, chiar de dl Gh. Cega, tipărite la Ed. Mustang și RCR Editorial din București (2003 și 2009). Aceeași învățătoare a realizat albumul „Cusături huțule”, apărut după moartea ei, prin grija fiului acesteia, prof. Șandru-Borodai Ostap, ediția a II-a a respectivului album fiind pusă dinaintea iubitorilor de artă populară de Editura Lidana din Suceava, în 2010. Rostesc și eu, alături de autor, cu aceeași admirație, „Ce bogată-i Huțulia!” (titlul unei culegeri folclorice), având în vedere și faptul că am dat peste un poet, Ilie Cristian Cega, deocamdată cu un prim volum – „Fata din vis” – , iar autorul monografiei el însuși e poet și e de bănuit că își va aduna comoara într-o viitoare carte. Nu se pot trece cu vederea nici confecționarea cergilor în culori naturale (alb, negru și cenușiu), ori a obiectelor sculptate din lemn și os, adevărate opere de artă, multe din ele având și utilitate practică. În sfârșit, ca un autor ce se respectă, Gh. Cega a inserat în monografie și câteva personalități ale comunei, începând cu Lukian Kobeliță, vajnic luptător pentru drepturile huțulilor în Parlamentul de la Viena (se născuse la câțiva kilometri de actuala graniță cu Ucraina), din care cauză a fost arestat în 1849 și întemnițat la Gura Humorului, unde doar peste doi ani își sfârșește zilele. O pioasă reverență mai face autorul în fața partizanilor, luptări împotriva ocupanților moscoviți, o dârză și disperată rezistență care a durat până-n anii 1950 – 1952, mulți dintre oponenții regimului comunist sovietic fiind închiși în pușcăriile românești, apoi predați rușilor, unde au înfundat mulți ani de temniță grea ori au fost duși (tot în tabere!) de muncă silnică. Cea mai mare parte a capitolului este închinată oamenilor de astăzi, iar concluzia nu poate fi decât optimistă: la Ulma, la Nisipitu și în celelalte sate ale comunei continuă să existe o elită huțulă, indiferent dacă e vorba de țărani sau de alte categorii sociale. Însuși gestul primăriei (condusă tot de un institutor) de a sponsoriza apariția cărții e unul de noblețe, iar lucrarea, densă în informații și scrisă la temperatura patriotismului autentic, se constituie într-o convingătoare mărturie că huțulii, oameni dârji și gospodari destoinici, merită cu prisosință să fie cunoscuți.