Arta de a toarce…

Îți voi povesti mai la vale, iubite prieten, de ce pisica – un animăluț cu două picere în față, două în spate, două pe stânga și două pă dreapta – e, potrivit revistei „Psichologies Magazine”, numărul pe ianuarie/februarie 2012 –, e un terapeut cu blană. Iată de ce…

 

Când vin seara acasă… …, obosită și stresată și fără chef de vorbă cu altcineva – o femeie din breasla presarilor –, îmi iau pisica în brațe și îi povestesc ce mi s-a întâmplat. Se ghemuiește lângă mine și mă lasă să vorbesc fără să mă contrazică, iar torsul ei calm mă liniștește. Când nu mai am nimic de spus, o mângâi în tăcere și încet, încet, ajung la o stare de liniște și de pace sufletească inegalabilă. Oamenii care au un animal de casă trăiesc mai mult și sunt mai puțin stresați. Eu eram o mare alergică, însă fiica mea m-a convins să luăm totuși o pisică și iată că nu strănut prea tare. În schimb, mă delectez în prezența motanului și chiar mă ajută să mă concentrez la scris. Acum scriu o carte despre relația aceasta specială care se naște între om și animal… Pisicile… …după lovituri sau fracturi, au de cinci ori mai puține sechele decât câinii și intră din nou în formă mai repede. De unde și ipoteza unei terapii prin tors. Prin emiterea acestui tors, se pare că pisicile rezistă mai ușor situațiilor de stres. Din punct de vedere strict fizic, este vorba despre vibrații sonore de frecvență joasă, de la 25 la 40 de herți. Acestea sunt frecvențele folosite de kinetoterapeuți, ortopezi sau cei din medicina sportului pentru a repara oase rupte sau mușchi lezați. Compozitorii de muzică de film folosesc aceste frecvențe pentru a genera emoții: Torsul folosește același circuit din creier, prin hipocamp și amigdală, o structură direct legată de declanșarea fricii, spun veterinarii francezi. Ascultarea acestui zgomot atât de plăcut și reconfortant produce serotonină (hormonul fericirii), implicată în calitatea somnului și a umorilor noastre. Torsul joacă rol de madlenă proustiană și poate fi plăcut. Torsul pisicii… …ajută la micșorarea efectului de jetlag (oboseala din cauza decalajului de fus orar). Pisica toarce ca să se vindece. Violeta are 40 de ani și povestește: Am făcut psihanaliză timp de doi ani și psihanalista mea avea o pisică ce stătea cuminte în colțul ei, se ridica numai ca să vină lângă mine din când în când. Adevărat: pisicile sunt în stare să repereze stresul uman grație feromonilor (hormonii pe care îi eliberăm ca mijloc de semnalizare). În 1982, Aaron Katcher, psihiatru american, a demonstrat în fața camerelor de luat vederi că mângâierea pisicii poate diminua stresul și anxietatea, riscul de infarct. În contact cu pisicile, ne expunem unor molecule cunoscute pentru rolul lor de protejare a sistemului imunitar. Pisica ne vindecă adesea de stări proaste prin mângâierile pe care i le oferim, prin contactul fizic cu ea. Ne amintește, poate, de primele mângâieri ale mamei. Și cu cât ne-a lipsit mai mult tandrețea în copilărie, cu atât vom fi mai înclinați să o căutăm la animale și să găsim alături de ele o împlinire afectivă. În Japonia… …s-au pus pe picioare niște cat-bar cu succes nebun. Acolo, japonezii se duc spre a bea un pahar și a mângâia pisicile, care îi eliberează de stres. Pentru liniștea tuturor, copiilor le este interzis accesul. Există și anecdote cu clienți care au mângâiat aceeași pisică și apoi s-au căsătorit… Domnu’ Ruski Ana M., București: Am avut un motan splendid, Albastru de Rusia, pe nume Ruski. L-am botezat după pisica lui Burroughs, autorul meu preferat. Ruski m-a vindecat de depresie. Nu știu dacă a făcut-o intenționat, însă de fiecare dată când ajungeam epuizată de la lucru, sătulă de oameni și de ieșirile lor, pisica asta mă distra teribil. Era foarte afectivă și jucăușă, chiar și la maturitate. Știți că ele devin ceva mai lente atunci când cresc și sunt castrate? Ei bine, al meu nu. Și avea o blană atât de mătăsoasă, încât atingerea ei era un extaz. Era ca și cum mă mângâia pe mine cineva. Ruski a murit otrăvit de o vecină – mie-mi spui?!, d. b. –, povestea lui e tristă, dar păstrez o poză de-a lui de parcă ar fi fost o ființă umană. Cred că ne putem atașa de animale – mie-mi spui?!, d. b. –, așa cum o facem cu prietenii. Uneori primim de la ele afecțiune în stare pură și cine nu-și dorește asta? Pă mine mă întrebi?! d. b.