Nu voi muri…

Avem prea lesne obiceiul să-i uităm, impardonabil de repede, pe cei plecați de printre noi. Așa suntem croiți: firi, când slabe, când tari, dar mai ales… slăbănoage. Ticăloșite, ades. Obișnuim de facem… garagață când mor și pe urmă: salutare! Parcă după vorba Eminescului: Căci morți sunt cei muriți. De ce nu pricepem că ne va veni și nouă sorocu’?!

 

Luați cu Piața Universității, cu jinduitele demisii la vârf, parcă uităm să ne mai întrebăm și preocupăm de, cândva, prieteni de-ai noștri buni: Ce mai fac, să zicem, Adrian Pintea, Florian Pittiș, Fănuș Neagu, Gigi Pruteanu (ăl simpatic cu Doar o vorbă să-ți mai spun), Ștefan Iordache, Anca Parghel și tot așijderea. Văzui mai deunăzi un material de rememorare a cine și ce a fost, de o pildă, prin târgul Sucevei, Monoranu, Octav Monoranu. Vă mai spune ceva numele (și omul acesta), important foarte la vremea lui?! Nu?! Hai să vedem mai la vale. Mulțumiți-i discipolului Demciuc Vasilie pentru osteneala… rememorării. Două, trei puncte… O vocație a avut de împlinit în această viață Octav Monoranu, și această vocație a fost patronată de Muza CLIO. Despre viața sa, așa cum a spus de multe ori, nu poate să spună decât că este viața unui om plecat din Boroaia, că a terminat Facultatea de Istorie la Univ. „Al. I. Cuza” Iași (1955), că a fost profesor la licee din Iași și Câmpulung Moldovenesc, dar dragostea lui cea mare a fost MUZEUL. În anul 1963 a făcut primul pas în calitate de director la Muzeul Regional Suceava, lector și apoi decan la facultatea de profil din Suceava; începând cu anul 1975, a ocupat funcția de director al Muzeului Județean Suceava, instituție pe care a iubit-o până în ultima clipă a vieții sale și căreia i-a dedicat tot ce a putut. Cine vine azi în Suceava și vizitează acest oraș, nu poate să nu își oprească pașii în fața Muzeului de Istorie și să întrebe dacă se poate vizita „Sala Tronului”, unicat în muzeografia românească în anii’80… Am putea spune că aproape toate muzeele din județul Suceava, așa cum se prezintă astăzi, poartă amprenta activității muzeografice și muzeotehnice a celui ce a fost Octav Monoranu. Nu pot să uit niciodată îndemnul pe care mi l-a adresat atunci când, proaspăt absolvent al facultății, am pășit în muzeul de istorie: ”Cine iubește muzeul, să știe că muzeul trebuie să fie a doua casă”… A fost un om distins, care a prețuit munca și a știut să aprecieze strădaniile colaboratorilor săi. În ce mă privește, dispariția fulgerătoare a lui Octav Monoranu înseamnă și pierderea unui prieten, a cărui delicatețe colegială, părintească, m-a întărit mereu de-a lungul anilor… Cu alte cuvinte, prietene Vasilie, vorba de pre lătinie: Non omnis moriar. De bună seamă, nu voi muri în întregime. A nins… A fost universitarul Demciuc. Se pregătește, și-i și dăm cuvântul / cuvintele unui alt minunat profesor: Mircea Riscu din Fălticeni, care, la vremea insomniilor de mătase, ne îmbie cu poezia Amintiri. A nins în suflet Cu lacrimi de dor Încât troianul amintirilor Îmi taie răsuflarea Visez cu ochii deschiși La ziua de demult Sădind în cuget Sămânța speranței Și nu preget a mă gândi Că undeva pe ascuns Încă mai doresc, resemnat A privi zorii viitorului, Veșnicia cea nemărginită A spațiului celest În care am fost OBLIGAT, Nu RUGAT, să trăiesc Din neam în neam. Lume în care, dintotdeauna Luceafărul dimineții Încă de cu zori mi-a arătat calea dreptății. Dar, abia acum, în amintiri Când ninge în suflet Cu lacrimi de dor, Văd adevărul din mine. Așa m-am pregătit Ca orișicare muritor Să mă prezint sfios în fața judecății Ca vremelnica mea existență Pe acest sfânt pământ Să rămână mereu O veșnică amintire.