Hăis și Cea !

De la Stupca cea megieșă Drăgoieștilor mei am primit, mai zilele trecute, un caiet frumos îngrijit și învechit care face, mintenaș, aproape suta de ani! Și… toate paralele! Mulțumesc frumos pentru încredere și cinste. E un manuscris voluminos de folclor, cules, între anii 1918-1920, de vrednicul Ilie Oltean, învățător.

 

Între copertele sale, potrivit rânduite, o magnifică avuție: cântece bătrânești, cântece de jale, strigături la horă, strigături la nuntă, ghicitori, bocete, cântece de dor, cântece din cătă-nie, cântece din război (1914-1918). Ce mai?! Un arsenal nepereche de frumuseți specifice… Valorosului și voluminosului caiet (circa 200 pagini) i-ar ședea bine să nimerească iute într-o tipografie și, convertit în carte, să vază negreșit, cum se spune îndeobște, lumina tiparului. Merită cu prisosință… În ce mă privește, îs tare mândru de asta și voi vorbi, musai, cu Călin Brăteanu, director la Centrul Cultural peste chestiunea cu pricina, ș-apoi și el, nu?!, fecior mândru și talentat al baștinei din țara baladei. Ca să vă întărât, iubiți prieteni, și să vă ogoiesc din cea curiozitate legitimă, înșir, azi, mai o… piesă șugubeață din ipoteticul volum. Poate vom mai recidiva. Ia’n auziți: Pățania mea Când a luat tata pe mama, au hotărât să facă o nuntă cum nu a mai fost alta în sat. Înainte de nuntă, încarcă tata un car de saci și mă trimite pe mine la piclă (moara de făină) la Berchișești. Înjugă tata boii și… la drum! Merg eu ce merg și ajung cu carul la un deal mare. Boii nu vreau să tragă. Dau eu în dreapta, dau în stânga, pun umărul la roată, împing, boii nici gând să urnească… carul. Dacă văd eu ce-mi fac boii, dau jos doi saci din car, urc boii în car în locul sacilor, înjug sacii la jug și mână. Sacii trăgeau de-a mai mare dragul! Urcă… carul în vârful dealului, ajung la moară, dau boii din car jos, îi leg de jug, duc sacii în moară. Torn în coș și moara, haida-haida, macină și făina începe să curgă. După ce gătesc de picluit, urc sacii în car, înjug boii la car și înapoi spre casă. Vin eu ce vin și când să trec un pod peste o apă, vreau să mă scarpin în cap. Duc mâna la cap, caut în dreapta, caut în stânga, văd că nu mai am cap. Opresc boii și încep a fluiera a pagubă. Mă gândeam ce o să zică tata când m-o vedea fără cap. Cum stam eu așa și mă gândeam, în mijlocul podului, îmi arunc ochii pe apă în sus. Ce văd? Capul meu își făcuse niște picioare din două bețe de alun și se da pe gheață, când în sus, când în jos. Dau carul mai la o parte, dejug boii, le dau să mănânce și mă duc după cap. Capul, când mă vede, începe să fugă. Fuge capul, fug și eu. Să pot pune mâna pe el, nici pomeneală. Ce să fac? Stau eu, stă și capul. Mă uit în dreapta și văd într-o grădină niște mere frumoase. Mi-am adus aminte că eu încă nu cunosc gustul merelor. Sar gardul, mă urc într-un păr și încep a culege… vișine. Îmi umplu sânul cu vișine, mă dau jos din păr, sar gardul înapoi și iar fug după cap. Fug eu ce fug și dacă văd că… capul îi mai sprinten ca mine, mă pun jos și încep a mânca vișine. Cum mâncam eu așa, pun mâna la locul capului și văd că am cap. Capul era și el flămând și, fără să-l văd și să-l simț, s-a așezat iar la loc și mânca cu gura vișine de nu mai putea de grăbit ce era. Le da drumul mai mult nemestecate. Bune au fost și vișinile, păcat că nu am avut două… sânuri, să le umplu pe amândouă. După ce am mâncat toate vișinile, m-am înturnat la car, am înjugat boii și am pornit spre casă. Acasă, tata mă aștepta. Bucuria lui, când a văzut ce făină frumoasă i-am adus de la moară. Cheamă și pe mama, care era încă la bunica. Vine mama și când mă vede, îl întreabă pe tata: – Cine-i pocitania asta de băiet? De unde l-ai găsit cu capul întors? Pun eu mâna la cap și văd că nasul și gura le aveam la spate. Mă uit în căldarea cu apă și văd trebușoara ce mi-a făcut-o capul meu. Ce era? Când s-a așezat la loc, s-a așezat cu fața la spate și cu ceafa în față. Tata-i spune: – Nu-l cunoști? Este băietul nostru pe care l-am trimis la moară de ne-a picluit făină de nuntă. Mama se uită la tata, își face cruce și-i zice: – Care băiet al nostru? Tu ești beat sau bolnav? Cum să fie băietul nostru că noi nici nu ne-am căsătorit și nici nuntă n-am făcut. Ia să-l văd eu mai bine. Se uită mama la mine și-mi dă una peste pântec. Eu, pe loc am făcut un cântec și-am început a cânta: „Toată lumea țipă tare: Nu-s parale, nu-s parale!” Când m-a auzit mama și cântând, s-a minunat și mai tare. Ia pe tata la o parte și-i spune că încă nu trebuia să vin pe lume și nu poate să mă mai lase așa, mai mult că am și capul sucit și trebuie să mă închidă. Și iacă așa, abia peste vreo nouă luni, am scăpat eu din închisoarea mamei și, de-atunci, sunt și eu om ca toți oamenii: nu mai înjug sacii la car, nu mai am capul sucit, dar tot nu m-am putut debarasa de beteșugul cântatului și al poveștilor. Unde aud cântând o scripcă, acolo-s și eu, și unde văd câțiva copii, le spun câte o poveste. (Auzită de la George Bilan, străjer în Stupca, zis și George a Baciului – un povestitor neîntrecut și un mare iubitor de copii)