O excepție a generației mele

„Două nestemate am cunoscut: Biserica și Familia” (Preot Mircea Dabâca) Toate-s fragile în jur, în noi și în afară, sub cer. Și, însuși cerul, cu stelele lui fixe, despre care zic văzătorii de dincolo de Timp că vor cădea din rămurișul lor. Într-o zi – nescrisă în niciun Calendar – „se va schimba” și acest Cer care, între el și sinele cugetător, l-a uimit atât de mult pe Kant!

 

În miracolul de pe această fâșie – cer și lege morală –, risipit în ardere totală, astăzi subliniez numele unui congener: Mircea Dabâca… Cu obârșie în părinți cuminți, în Vicovul de subsuoara Putnei vestite, remarcat în anii studenției de celebrii profesori Milan Șesan, Theodor Bodogae, Mircea Păcurariu sau Ioan N. Floca, după o rodnică ucenicie în duhul pastoral al mucenicilor ortodoxiei bucovinene Casian Bucescu, Victor Bobu și Manolache Dobrescu – mărturisitori în temnițe, Arcadie Repta, Filaret Vedeanu, Gheorghe Popescu, Zaharia Fărtăiș, Rinaldo Vasiliu, asistat de către protoiereul Ioan Ciornei, Mircea Dabâca a dobândit un profil de excepție. Cu ani în urmă, sub patronajul „Mitropolitului Andrei Șaguna”, am făcut Școală mare la Sibiu – Mircea Dabâca, Dumitru Valenciuc și eu. Am fost o „treime” în prietenie rodnică. Între timp, toți trei ne-am rostuit un anume profil. Dumitru Valenciuc a intrat masiv și pertinent în drumul Istoriei (de văzut titlurile valoroase semnate de-a lungul anilor), eu am luat, ireversibil, drumul Literaturii, care m-a salvat și înălțat, iar Mircea Dabâca a făcut Pastorație – „partea cea bună și-a ales”, iubind deopotrivă și Istoria, și Literatura, dar punând mai presus de „lume” dimensiunea metafizică a Eclesiei. Interiorizat, altfel decât alții, și „după vorbă, după port”, fără pedanterii gratuite, departe de intrigile de curte față de care și disprețul era prea scump pentru el, Mircea Dabâca nu a spus niciodată cuvinte complezente, de frizerie, gustate de cei ce se vor periați. E de amintit o împrejurare critică pentru un confrate când înaintea unei asistențe agitate – cu destui gomoși, ipocriți și fandosiți –, Mircea a scos din buzunar o batistă, ridicând peste creștet o piatră, zicând: Dacă nu aveți păcat, luați-o de aici și dați cu ea în vinovat! Ochii tuturor au văzut atunci ce e scris în Cartea Noului Așezământ: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra” (Ioan 8.7). Oricine va scrie istorii despre acel timp tensionat de după răzmerița din 1989, vulnerabil pentru Țară și pentru Biserică, nu va putea trece peste acest gest, exprimat în spiritul apologeților sinodici de odinioară! Slujitor la Calafindești, într-un sat bucovinean cu „oameni frumoși” în care misionarismul Bisericii tradiționale se impune, Mircea Dabâca și-a înțeles dintru început menirea: a conjugat Biblia (e de pus la muzeu exemplarul subliniat în zeci de lecturi, destrămat aproape, pe care l-a avut pe Altar și l-a purtat apostolește acolo unde i s-a auzit cuvântul) cu Istoria, cu sufletul oamenilor, așezând în inima sa răbdător, echilibrat, puținele bucurii ale obștii și destulele neajunsuri. Calafindeștenii sunt bucovineni verticali. Vorbesc despre noblețea lor eroii celor două conflagrații mondiale, eroii opozanți la colectivizare și cei care au făcut istorie în timpul celor „1000 de zile de umilință”, consemnate de Mircea Dabâca în Jurnalul său, drept o „mică siberie”. Cu asemeni oameni Biserica nu cade și turma nu piere sub haitele lupilor! Într-această vatră Mircea a slujit neîntrerupt 31 de ani; a oficiat 2000 de liturghii; a rostit mii de predici de excepție. A iubit cărțile rare, și-a construit familia pe principii pilduitoare: soția Violeta, o ființă superioară, devotată lui și căminului, risipită în copii luminați și curați, cu nume bun acasă și-n metropolele Europei. Senior al onestității, nu cameleon, viețuind în cuvântul scump al cărților bătrânești, iubit de „bunicul Bucovinei” și îndatorat lui, Mircea a subliniat între ultimele lui confesiuni: Iustin m-a pus pe drumul Teologiei, Adrian m-a hirotonit și Sfântul Gherasim Putneanul mi-a salvat viața! Adăugând o dorință: Să fie interzise ceremoniile inutile; să mi se pună în raclă un bulgăre de pământ din mormântul sfântului Gherasim de la Cămârzani și o fâșie din mătasea Tricolorului nostru. Oamenii de la Calafindești au avut în păstorul lor exemplar un tezaur. Ei nu vor uita din propovăduirea cu tâlc vorbele Cărții: „În aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul” (Ioan 4.37) și că „Nu este nimic acoperit ca-re să nu se descopere, nici as-cuns care nu va fi cunoscut (Lc. 11.43,46). Coborând treptele de lut ale planetei efemere, acum în zarea celor 60 de ani, în deplină maturitate pastorală — sapiențială, Mircea Dabâca se alătură tinerilor mucenici pe fața cărora nu s-a așezat colb din cenușa tenebrelor care fac din Întuneric împărăție, din lucrarea acelor care nu s-au întâlnit niciodată cu Adevărul iradiind în supreme revelații. Evocându-l cu emoție, una știu: Cum a fost Mircea cel Bătrân pentru Muntenia, domnul Țării Românești, așa va fi în veac, în Bucovina, Mircea Dabâca pentru Țara Calafindești! CONSTANTIN HREHOR 6/7 martie 2011